„Nu mai pot, vreau să divorțăm!”: Când lumea mea s-a prăbușit și mi-am amintit sfatul mamei

— Nu mai pot, vreau să divorțăm!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în sufrageria noastră mică, cu pereții galbeni și canapeaua veche pe care o cumpărasem împreună după nuntă. Era trecut de ora opt, iar Maria, fetița noastră de doisprezece ani, tocmai își făcea temele la masă. Am simțit cum mi se taie respirația, ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare.
— Ce-ai zis? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși inima îmi bătea nebunește.
— Ai auzit bine, Ana. Nu mai merge. M-am săturat. Vreau altceva de la viață.

M-am uitat la el, la omul cu care împărțisem șaisprezece ani din viață. Îi vedeam chipul obosit, ochii goi, privirea pierdută. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă, dar niciodată nu crezusem că va ajunge aici. Radu fusese mereu nemulțumit: apartamentul era prea mic, banii prea puțini, vacanțele prea scurte. Eu mă mulțumeam cu puțin, dar el voia mereu mai mult.

Maria s-a uitat la noi speriată. Am încercat să-i zâmbesc, dar buzele mi s-au crispat într-o grimasă. Radu a ieșit din cameră fără să spună nimic altceva. Am rămas singură cu fetița mea și cu un gol imens în suflet.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând lucrurile care ne aparțineau amândurora: pozele de la nuntă, jucăriile Mariei, cănile ciobite din bucătărie. În minte mi-a răsunat sfatul mamei mele: „Ana, niciodată să nu-ți pierzi demnitatea pentru un bărbat. Oricât ai iubi, ai grijă de tine întâi.”

Dimineața, Radu a plecat devreme la serviciu. Maria m-a întrebat cu ochii mari:
— Mami, tu și tati vă certați?
Am înghițit în sec și i-am spus:
— Avem niște probleme, puiule, dar o să le rezolvăm noi cumva.

Adevărul era că habar n-aveam ce să fac. Nu aveam pe nimeni altcineva: tata murise când eram mică, iar mama locuia la țară, la peste două sute de kilometri distanță. Prietenele mele erau ocupate cu propriii copii și probleme. M-am simțit mai singură ca niciodată.

În zilele următoare, Radu a devenit tot mai distant. Venea târziu acasă, nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar și evita orice discuție despre divorț. Într-o seară l-am întrebat direct:
— E altcineva?
A ezitat o clipă, apoi a dat din cap:
— Nu e vorba de altcineva. Pur și simplu nu mai pot.

Dar eu știam că minte. Începuse să-și schimbe parfumul, să-și cumpere haine noi și să-și verifice telefonul pe ascuns. Într-o zi am găsit un mesaj pe ecranul telefonului lui: „Mi-e dor de tine.” Semnat: „Irina”.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Irina era colega lui de birou, o femeie divorțată cu doi copii. Îmi povestise despre ea de câteva ori, dar niciodată nu mi-am imaginat că ar putea fi ceva între ei.

În acea seară am izbucnit:
— De ce nu-mi spui adevărul? De cât timp mă minți?
Radu a ridicat din umeri:
— Ce rost are să mai discutăm? Oricum nu mai simt nimic pentru tine.

M-am prăbușit pe podea și am plâns ore întregi. Maria s-a ascuns în camera ei și nu a vrut să vorbească cu mine zile întregi.

Au urmat săptămâni de coșmar: avocați, hârtii, certuri pentru custodie și bani. Radu voia să vând apartamentul moștenit de la bunicul meu ca să împărțim banii. Eu nu voiam să pierd singurul loc care-mi amintea de copilărie și de familia mea.

Mama m-a sunat într-o zi:
— Ana, nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce-i al tău! Fii tare pentru Maria!

Am început să lupt. Am căutat un avocat bun și am refuzat să cedez apartamentul. Am mers la serviciu cu ochii umflați de plâns și am încercat să fiu o mamă bună pentru Maria, deși simțeam că mă destram pe dinăuntru.

Într-o zi, Maria m-a întrebat:
— Mami, tu o să fii bine?
Am zâmbit cu greu:
— O să fim bine amândouă. Promit.

Procesul de divorț a durat aproape un an. Radu s-a mutat cu Irina și copiii ei într-un apartament nou dintr-un cartier rezidențial. Eu am rămas cu Maria în apartamentul nostru mic și vechi, dar plin de amintiri.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am redecorat sufrageria cu Maria: am vopsit pereții în albastru deschis și am pus poze noi pe rafturi. Am început să ies cu prietenele mele la cafea și chiar am cunoscut un bărbat drăguț la serviciu — Mihai — care mă face să râd din nou.

Dar uneori, noaptea târziu, când Maria doarme și casa e liniștită, mă întreb: dacă aș fi făcut ceva diferit? Dacă aș fi fost mai atentă la nevoile lui Radu? Sau poate destinul nostru era oricum scris?

Poate că tot ce contează e că nu mi-am pierdut demnitatea și că am rămas alături de copilul meu. Dar oare câte femei din România trec prin asta și nu au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?