„Nu mai recunosc familia fiului meu” – Confesiunea unei soacre românce

— Nu mai pot, mamă. Nu mai pot! — vocea lui Radu răsună în bucătăria mea mică, cu miros de ciorbă proaspătă și pâine caldă. Își aruncă geaca pe scaun și se prăbușește la masă, cu capul în mâini. Îl privesc, simțind cum inima mi se strânge. Îmi amintesc de băiatul vesel care venea acasă cu buzunarele pline de castane și cu obrajii roșii de la joacă. Acum, în fața mea, stă un bărbat obosit, cu ochii goi.

— Ce s-a întâmplat, Radu? — întreb încet, încercând să nu-l sperii. Știu că nu-i place să vorbească despre ce-l apasă, dar azi pare că nu mai poate ține în el.

— Irina… Nu mai suport. Nu știe să facă nimic! Nici măcar un ceai nu poate să-mi facă fără să-l verse sau să-l ardă. Mâncarea… mamă, mâncarea e groaznică. Azi am mâncat niște paste lipicioase și reci. M-am săturat să trăiesc așa! — izbucnește el, aproape plângând.

Îl mângâi pe păr, ca atunci când era mic. Mă doare să-l văd așa. Îmi amintesc cum visam la o noră care să-mi fie ca o fiică, să gătim împreună sarmale de Crăciun și să râdem la masă. Dar Irina… Irina e altfel. Tace mult, stă cu ochii în telefon sau la laptop, iar când gătește, parcă face totul în silă.

— Poate e obosită și ea, dragul meu. Poate are nevoie de timp… — încerc eu să-l liniștesc, dar el mă privește cu amărăciune.

— Mamă, nu-i pasă! Nu-i pasă nici de mine, nici de casă. Totul e pe repede-înainte: mâncare comandată sau ceva aruncat în tigaie. Nici nu mai vorbim ca înainte. Parcă suntem doi străini în aceeași casă.

Mă ridic și îi pun o farfurie cu supă fierbinte în față. O mănâncă lacom, ca un copil flămând. În timp ce-l privesc, mă simt vinovată. Oare am greșit eu undeva? Oare l-am crescut prea răsfățat? Sau poate lumea s-a schimbat prea mult și eu nu mai știu cum să fiu mamă?

Seara, după ce Radu pleacă acasă, mă gândesc mult la Irina. O văd rar și atunci e mereu grăbită sau absentă. Nu vine niciodată cu plăcere la noi. De Crăciun a stat doar o oră și a plecat pe motiv că are „deadline-uri”. Nici măcar nu a gustat din cozonacul meu.

A doua zi, mă hotărăsc să vorbesc cu ea. O sun și o invit la cafea. Ezită puțin, dar acceptă.

— Bună ziua, doamnă Elena — spune Irina când intră în bucătărie. E palidă și are cearcăne adânci.

— Bună, draga mea. Hai să bem o cafea împreună.

Stăm la masă și tăcerea apasă între noi ca o pătură grea. Încerc să sparg gheața:

— Irina, știu că nu-ți place să gătești… Dar Radu e tot mai abătut în ultima vreme. Poate ai nevoie de ajutor? Pot veni eu să te ajut cu rețete simple…

Irina oftează adânc și își freacă mâinile nervos.

— Doamnă Elena… Nu știu cum să vă spun… Eu nu am crescut într-o familie unde se gătea zilnic. Mama era mereu la serviciu, tata plecat prin delegații. Am mâncat sandvișuri și iaurturi toată copilăria. Nu știu să gătesc și nici nu-mi place… Dar încerc pentru Radu, doar că el nu vede decât ce nu fac bine.

O privesc altfel pentru prima dată: ca pe un copil rătăcit într-o lume străină. Îmi dau seama că nici ea nu e fericită.

— Poate ar trebui să vorbiți mai mult între voi… Să vă spuneți ce vă doare — spun încet.

Irina dă din cap trist:

— Am încercat. Dar Radu vrea o soție ca dumneavoastră: gospodină, caldă, mereu cu masa pusă. Eu nu pot fi așa… M-am gândit chiar să plec.

Mă lovește vestea ca un trăsnet.

— Să pleci? Dar… Radu te iubește!

— Poate… Dar nu mă acceptă așa cum sunt.

După ce pleacă Irina, rămân singură în bucătărie și mă uit la masa goală. Îmi dau seama că am judecat-o prea aspru. Poate că dragostea nu mai arată azi ca pe vremea mea: cu sarmale și ciorbă la foc mic. Poate că trebuie să învățăm să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem.

În zilele următoare încerc să vorbesc cu Radu despre Irina altfel:

— Radu, ai încercat să vezi ce-i place ei? Poate puteți găti împreună ceva simplu… Sau poate puteți comanda mâncare bună și să vă bucurați de timp împreună…

El oftează:

— Mamă, tu nu înțelegi… Eu vreau o familie ca a noastră!

— Dar familia voastră e diferită. Și tu ești diferit acum.

Radu tace mult timp apoi spune:

— Poate ai dreptate…

Trec luni de zile în care îi văd tot mai rar împreună. Într-o zi primesc un mesaj de la Irina: „Mulțumesc pentru că m-ați ascultat.”

Nu știu dacă vor rămâne împreună sau dacă se vor despărți. Dar știu că am învățat ceva: uneori dragostea nu se măsoară în farfurii pline sau case curate, ci în răbdare și acceptare.

M-am întrebat adesea: oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru cei dragi? Și cât de mult trebuie să-i acceptăm așa cum sunt? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să privim dincolo de propriile așteptări.