Nu Sunt Doar O Menajeră: Povestea Mea Despre Lupta Pentru Respect și Visuri

— Irina, ai spălat cămășile mele? Și vezi că iar nu ai șters praful din sufragerie! vocea lui Radu răsună din hol, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din amestecatul în oala cu ciorbă și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când aud reproșurile astea, dar azi parcă doare mai tare.

— Da, Radu, le-am spălat. Și praful îl șterg imediat ce termin aici, răspund încet, încercând să-mi ascund oboseala din glas.

El oftează și se așază la masă, deschizând telefonul. Nici nu mă privește. Mă simt invizibilă, ca o umbră care se mișcă prin casă doar ca să facă lucrurile să meargă. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și mă întreb când am uitat cine sunt.

Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Radu, eram studentă la Litere, visam să scriu cărți și să predau. El era fermecător, ambițios, promitea că vom construi împreună o viață frumoasă. După nuntă, am rămas însărcinată cu Ilinca și totul s-a schimbat. Am renunțat la facultate „doar pentru un an”, dar anii au trecut și eu am rămas acasă. Radu a avansat la serviciu, iar eu am devenit „soția lui Radu”, „mama Ilincăi”, niciodată Irina.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să-i vorbesc:

— Radu, m-am gândit… poate aș putea să mă înscriu la cursurile serale. Mi-e dor să citesc, să învăț…

El a ridicat din sprâncene:

— Și cine are grijă de casă? De copil? Eu vin obosit de la muncă, nu pot să gătesc sau să spăl vasele.

— Dar nu pot să fiu doar menajeră toată viața! am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi.

— Nu ești menajeră. Ești soția mea. Dar fiecare are rolul lui. Așa e normal.

Normal? Pentru cine? Pentru el? Pentru părinții noștri care au trăit la fel? M-am simțit prinsă într-o capcană invizibilă.

Mama mea mă sună des și mă întreabă dacă sunt bine. Îmi spune mereu: „Fii recunoscătoare că ai un bărbat serios și o casă frumoasă.” Dar eu nu vreau doar atât. Vreau să fiu văzută, ascultată, să contez pentru ceea ce sunt eu.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:

— Mami, colega mea spune că mamele care nu merg la serviciu sunt leneșe… Tu ești leneșă?

M-a durut mai tare decât orice reproș al lui Radu. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu sunt leneșă, iubita mea. Fiecare mamă muncește mult, chiar dacă nu merge la birou. Dar mami are și alte visuri pe care vrea să le urmeze.

A doua zi dimineață, m-am privit în oglindă mai mult decât de obicei. Am văzut o femeie obosită, dar încă vie pe dinăuntru. Am decis că trebuie să fac ceva pentru mine.

Am început să scriu noaptea, după ce toți adormeau. Povestiri scurte despre femei ca mine — invizibile, dar puternice. Le-am trimis anonim la o revistă online. Când am primit primul răspuns pozitiv, am plâns de bucurie.

Radu a observat că sunt mai veselă și m-a întrebat:

— Ce-i cu tine? Ai câștigat la loto?

— Nu… doar că am făcut ceva pentru mine.

A ridicat din umeri și a plecat la serviciu.

Într-o seară, când am venit acasă de la cumpărături, l-am găsit pe Radu certând-o pe Ilinca pentru că nu-și făcuse temele. Am intervenit:

— Radu, las-o puțin! E obosită după școală.

El s-a întors spre mine:

— Dacă ai merge și tu la serviciu, ai ști cât e de greu! Dar tu…

M-am înfuriat:

— Eu nu stau acasă de plăcere! Și dacă aș vrea să lucrez? Să-mi urmez visurile?

A tăcut. Pentru prima dată părea că mă ascultă cu adevărat.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am gândit la toate femeile din satul nostru care trăiesc la fel — mame care au renunțat la ele pentru familie și nimeni nu le mulțumește vreodată. M-am gândit la bunica mea care spunea mereu: „Femeia trebuie să fie ca apa — se mulează pe orice formă.” Dar eu nu mai vreau să mă mulez pe nimic.

Am început să caut un job part-time online. Am găsit unul ca redactoare pentru o editură micuță din București. Am aplicat fără să-i spun lui Radu. Când am primit răspunsul pozitiv, am simțit că inima îmi sare din piept.

I-am spus într-o seară:

— Radu, mi-am găsit un job part-time. O să lucrez de acasă.

S-a uitat lung la mine:

— Și cine face treburile casei?

— Le împărțim! Ilinca e destul de mare să-și strângă jucăriile, iar tu poți duce gunoiul.

A râs ironic:

— Asta nu e treabă de bărbat!

— Ba da! E treabă de familie!

Au urmat zile tensionate. Mama mi-a spus că exagerez: „O să-ți pierzi bărbatul dacă îl pui să spele vasele!” Dar eu nu mai puteam da înapoi.

Primele luni au fost grele. Radu era distant, Ilinca confuză. Dar încet-încet au început să mă respecte mai mult. Când au văzut primul articol semnat cu numele meu publicat într-o revistă cunoscută, Ilinca a venit alergând:

— Mami! Ești faimoasă!

Radu m-a privit altfel atunci. Poate pentru prima dată m-a văzut cu adevărat.

Acum scriu zilnic și lucrez part-time. Casa nu mai e mereu lună, dar râdem mai mult împreună. Nu știu dacă Radu va accepta vreodată complet schimbarea mea, dar știu sigur că nu mai pot fi doar menajera nimănui.

Oare câte femei trăiesc încă în umbră? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Eu contez!”? Voi ce ați face în locul meu?