„Nu suntem hotel!” – Cum am învățat să spun „nu” propriei familii când casa noastră de la mare a devenit refugiul lor de vară

— Camelia, nu te supăra, dar unde ai pus prosoapele noi? Mâine vin și copiii lui Sorin, să nu zici că nu ți-am spus!
Vocea mamei răsuna din bucătărie, peste zgomotul valurilor care pătrundeau pe fereastra deschisă. Era a treia oară vara asta când cineva din familie mă anunța că vine „doar pentru câteva zile” la noi, la Constanța. De fiecare dată, acele câteva zile se transformau în săptămâni.

M-am uitat la soțul meu, Radu, care încerca să-și ascundă frustrarea în spatele ziarului. Știam ce gândește: „Nu suntem hotel!” Dar niciunul dintre noi nu avea curajul să spună asta cu voce tare. De când ne-am mutat aici, cu gândul la liniște și la un nou început, casa noastră devenise un fel de pensiune pentru rudele din Ploiești și București. Toți voiau „aer de mare”, „o pauză de la oraș” sau „doar să vadă marea cu copiii”.

— Camelia, ai auzit? Mâine vin și copiii lui Sorin! a repetat mama, de parcă nu ar fi fost destul că deja găzduiam-o pe mătușa Lenuța cu cei doi nepoți gălăgioși.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu mai era vorba doar de prosoape sau de spațiu. Era vorba despre mine, despre noi, despre faptul că nu mai aveam niciun colț doar al nostru. Fiecare cameră era ocupată, fiecare masă era o masă mare, cu râsete și certuri, cu farfurii nespălate și discuții interminabile despre politică sau bani.

Într-o seară, după ce toți s-au retras la culcare, am ieșit pe terasă cu Radu. Am privit împreună marea, dar liniștea era doar aparentă.

— Camelia, nu mai pot. Parcă nici nu mai suntem acasă la noi. Parcă trăim pentru alții.
— Știu… Dar cum să le spunem? Se supără, ne vorbesc pe la spate… Mama o să plângă iar că nu-i mai iubim.

Radu a oftat adânc. — Dar pe noi cine ne iubește? Pe noi cine ne întreabă dacă mai putem?

A doua zi dimineață, când am văzut-o pe mătușa Lenuța cum își întindea hainele ude peste scaunele din sufragerie și pe verișorii mei cum se certau pe telecomandă, am simțit că explodez. Am intrat în baie și am plâns în hohote. Nu mai eram eu. Eram doar „gazda”, „fata bună”, cea care rezolvă totul.

Seara, după cină, am adunat curajul și am spus:

— Dragilor, trebuie să vorbim. Știu că vă place la noi și ne bucurăm să vă avem aproape, dar simt că nu mai avem deloc intimitate. Avem nevoie și noi de spațiul nostru. Vă rog să ne înțelegeți: nu putem fi mereu disponibili pentru toată lumea.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Cum adică? Să nu mai venim? Să stăm la hotel? Noi suntem familia ta!

— Da, sunteți familia mea și vă iubesc. Dar și eu am nevoie de liniște. Și eu sunt om.

Mătușa Lenuța a început să ofteze teatral:

— Așa-i tineretul azi… Nu mai știe ce-i aia familie! Pe vremea noastră…

Am simțit cum îmi tremură mâinile, dar am rămas fermă:

— Pe vremea voastră nu existau atâtea griji și stres. Acum avem nevoie de limite ca să nu ne pierdem cu totul.

A doua zi dimineață, atmosfera era rece. Mama nu mi-a vorbit aproape deloc. Lenuța a făcut bagajele fără să mă privească în ochi. Când au plecat, am simțit un gol ciudat — o combinație între ușurare și vinovăție.

În zilele următoare au început telefoanele:

— Camelia, ce s-a întâmplat? Ai ceva cu noi?
— Nu vrei să ne mai vezi?
— Ce le-ai făcut mamei tale de plânge?

Am încercat să explic fiecăruia că nu e vorba de dragoste sau respingere, ci de limite sănătoase. Unii au înțeles. Alții m-au judecat aspru.

Radu m-a luat în brațe într-o seară:

— Ai făcut ce trebuia. Poate e greu acum, dar altfel ne pierdeam pe noi.

Au trecut luni până când relațiile s-au mai îndreptat. Mama încă îmi reproșează uneori că „m-am schimbat”. Dar eu știu că am făcut ce era necesar.

Acum, când privesc marea din sufrageria goală și aud doar valurile și respirația lui Radu lângă mine, mă întreb: De ce e atât de greu să spui „nu” celor dragi? Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm pe ai noștri?