Nu te grăbi cu nunta, Irina! – Fuga miresei din colivia așteptărilor

— Irina, nu uita să pui voalul acela pe care l-a ales mama lui Vlad! Să nu faci vreo prostie la biserică, că ne faci de râs!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de cozonac. Era marți dimineață, cu patru zile înainte de nuntă. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi amintesc când am început să mă simt străină în propria viață.

— Mama, dar eu voiam voalul acela simplu, fără dantelă…
— Irina, nu e despre ce vrei tu! E despre familie, despre tradiție! Ce-o să zică lumea dacă nu respecți obiceiurile?

Am oftat și am ieșit pe balcon, încercând să scap de privirile apăsătoare. De jos, din curte, se auzea vocea Luciei, viitoarea mea soacră:

— Să nu uiți să aduci prăjiturile la mine diseară! Și să nu întârzii, că avem de discutat meniul!

M-am sprijinit de balustradă și am privit cerul. Mă simțeam ca o pasăre cu aripile tăiate. Vlad, logodnicul meu, era la serviciu. De fiecare dată când îi spuneam că mă simt copleșită, îmi răspundea cu același ton blând, dar gol:

— Lasă, iubita, trece repede. Toate fetele trec prin asta.

Dar eu nu voiam să trec „prin asta”. Voiau să trec peste mine însămi.

În seara aceea, la masa din sufrageria Luciei, am simțit pentru prima dată că nu mai pot respira. Lucia dicta meniul:

— Sarmale cu afumătură, nu cu ciuperci! Și tortul să fie cu frișcă, nu cu ciocolată. Vlad adoră frișca!

Am înghițit în sec. Vlad stătea cu ochii în telefon. Am încercat să-i prind privirea, dar el evita contactul vizual.

— Vlad, tu ce părere ai?
— Cum vrea mama…

Atunci am simțit un nod în gât. Nu era doar despre tort sau sarmale. Era despre fiecare decizie pe care o luau pentru mine. Despre fiecare vis mic pe care îl lăsam să moară ca să nu supăr pe nimeni.

Noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin cameră ca un animal prins în cușcă. Am scris și rescris mesaje către Vlad: „Putem vorbi?”, „Simt că mă pierd”, „Nu mai vreau nunta asta”. Le-am șters pe toate.

A doua zi dimineață, mama mi-a adus rochia de mireasă. Era grea, încărcată cu dantelă și perle. Am probat-o și m-am privit în oglindă. Nu mă recunoșteam. Parcă eram o păpușă îmbrăcată pentru spectacolul altora.

— Ești superbă! O să fie cea mai frumoasă nuntă din familie!

Am zâmbit mecanic.

După-amiază am mers la Vlad. L-am găsit pe balcon, fumând.

— Vlad, vreau să vorbim serios. Eu nu mă simt bine cu toate astea… Parcă nu mai e nunta noastră. Parcă nici nu mai sunt eu aici.

A ridicat din umeri.

— Irina, e prea târziu acum. Toată lumea așteaptă nunta. Nu putem da înapoi.

— Dar dacă eu nu mai pot? Dacă simt că mă sufoc?

— O să-ți treacă după nuntă. Toate fetele sunt stresate înainte.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar de stres. Era vorba de mine.

În noaptea aceea am plâns până dimineața. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana.

— Fugi dacă simți că nu e pentru tine! Nu trăi viața altora!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou.

A venit ziua cununiei religioase. Casa era plină de rude gălăgioase, flori și râsete false. Mama îmi aranja voalul ales de Lucia.

— Să fii cuminte! Să nu plângi la altar! Să nu ne faci de râs!

Am privit-o lung.

— Mama… dacă eu nu vreau?

S-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie.

— Cum adică? Nu vrei? Acum? Când toată lumea e aici?

Atunci am simțit că trebuie să aleg: între liniștea tuturor și liniștea mea.

Am ieșit pe ușă fără să spun nimic. Am fugit pe stradă, cu rochia albă fluturând după mine ca o aripă frântă. Oamenii se uitau mirați; unii râdeau, alții șușoteau.

Am ajuns în parc și m-am așezat pe o bancă. Am respirat adânc pentru prima dată după luni întregi.

Telefonul suna neîncetat: mama, Vlad, Lucia… Nu am răspuns nimănui.

După câteva ore, Roxana a venit lângă mine și m-a luat în brațe fără să spună nimic.

— Ce-ai să faci acum? m-a întrebat încet.

— O să trăiesc pentru mine. Poate o să doară pe mulți acum… dar dacă nu mă aleg pe mine azi, n-o s-o fac niciodată.

Seara târziu m-am întors acasă. Mama plângea; tata tăcea cu ochii în pământ. Vlad mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper să fii fericită.”

Nu știu ce va urma. Poate o să fiu judecată, poate o să fiu singură o vreme. Dar pentru prima dată simt că respir cu adevărat.

Oare câte fete trăiesc viața altora doar ca să nu supere pe nimeni? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toți așteaptă să spunem „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?