„Nu te grăbi cu nunta, Nicoleta!” – Povestea unei alegeri grele între dragoste și demnitate

— Nicoleta, ai pus destulă smântână? Știi că Ovidiu nu suportă să fie prea acră!
Vocea stridentă a viitoarei mele soacre, doamna Viorica, a răsunat în bucătăria mică a apartamentului nostru din cartierul Titan, înainte ca eu să apuc să mă dezmeticesc complet. Era ora șase dimineața, iar eu mă chinuiam să termin de prăjit syrniki pentru Ovidiu, logodnicul meu, care încă dormea dus în dormitor. M-am oprit o clipă, cu lingura în mână, și am simțit cum un nod mi se formează în gât. Nu era prima dată când doamna Viorica îmi invada spațiul și liniștea, dar astăzi parcă totul era mai apăsător.

— Da, doamnă, am pus exact cât îi place lui Ovidiu, am răspuns încercând să-mi păstrez calmul.

Ea s-a apropiat de mine, mi-a luat lingura din mână și a început să amestece în bolul cu smântână, de parcă eu nu aș fi fost în stare să fac nici măcar atât. M-am simțit mică, inutilă, iar privirea ei tăioasă mi-a amintit de toate momentele din ultimele luni în care m-a făcut să mă simt ca o intrusă în propria mea viață.

Ovidiu s-a trezit la scurt timp după aceea și a intrat în bucătărie cu un zâmbet larg pe față.

— Bună dimineața, iubito! Ce bine miroase!
— Bună dimineața, mamă! Ai venit devreme azi.

Doamna Viorica i-a zâmbit fiului ei și i-a pus farfuria cu syrniki în față, ca și cum ea le-ar fi pregătit. Eu am rămas într-un colț al bucătăriei, privind scena ca un spectator la propria nuntă. Ovidiu nici măcar nu mi-a mulțumit. A început să mănânce și să discute cu mama lui despre lista de invitați la nuntă.

— Să nu uiți să inviți pe verișoara ta, Loredana! Și pe unchiul Doru cu soția lui. Știi bine că la noi în familie nu se cade să lipsească nimeni!
— Dar, mamă, lista e deja foarte lungă… Nicoleta voia ceva mai restrâns…

Doamna Viorica s-a uitat la mine cu dispreț:

— Ce restrâns? Nunta e pentru familie! Dacă nu-ți convine, Nicoleta, poate nu ești pregătită pentru ce înseamnă să fii parte din familia noastră!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Mi-am amintit de vorbele bunicii mele: „Nu te grăbi cu nunta, Nicoleta. Fericirea nu fuge nicăieri.” Dar cine mai ascultă de bunici în ziua de azi?

După ce doamna Viorica a plecat la serviciu, Ovidiu s-a apropiat de mine și m-a luat de mână.

— Iubito, știu că mama poate fi dificilă uneori, dar e pentru binele nostru. Așa se face la noi. Nu vreau să ne certăm din cauza asta.

Am vrut să-i spun că nu e normal ca mama lui să decidă totul pentru noi: meniul de la nuntă, invitații, chiar și cum ar trebui să arate rochia mea. Dar am tăcut. Am simțit că nu am loc în propria viață.

Zilele au trecut și presiunea a crescut. În fiecare seară primeam telefoane de la mama lui Ovidiu sau de la sora lui mai mică, Alina. Toți aveau ceva de comentat: ba că nu e potrivit ca eu să port voal lung pentru că „nu se cade”, ba că trebuie să accept tradițiile lor fără discuții.

Într-o duminică după-amiază, când eram la masa de prânz la părinții lui Ovidiu, discuția a degenerat.

— Nicoleta, tu ai familie? Câți invitați ai? Să nu crezi că poți aduce pe oricine! Noi plătim nunta!
Vocea doamnei Viorica era rece ca gheața.

— Mama, te rog…
— Nu te băga tu! Nicoleta trebuie să știe care îi este locul!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Tata murise când eram mică, iar mama era bolnavă și abia se descurca cu pensia ei mică. Nu aveam rude bogate sau influente. Eram doar eu și mama mea bolnavă.

În acea seară am plâns în baie până târziu. Ovidiu a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Hai, iubito, nu plânge. O să fie bine după nuntă. Mama o să se obișnuiască cu tine.

Dar eu știam că nu va fi bine. Simțeam că mă sufoc într-o relație în care nu mai aveam niciun cuvânt de spus.

Într-o dimineață, înainte de serviciu, am găsit curajul să-i spun mamei mele tot ce simțeam.

— Mamă, nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu însămi. Parcă trăiesc viața altcuiva.

Mama m-a privit cu ochii umezi:

— Fata mea, dacă nu ești fericită acum, crezi că vei fi după nuntă? Nu te teme să spui „nu”. Mai bine singură decât nefericită toată viața.

În ziua următoare am mers la Ovidiu acasă. Am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie.

— Nicoleta! Ai venit să mai aduci niște prăjituri? Să știi că trebuie să faci și pentru rudele din Buzău!

Am inspirat adânc și am spus:

— Doamnă Viorica, vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine până acum. Dar cred că e mai bine să ne oprim aici. Nu pot trăi într-o familie unde nu sunt respectată.

Ovidiu a intrat exact atunci și a rămas blocat când m-a văzut cu geanta în mână.

— Ce faci? Pleci?

— Da, Ovidiu. Îmi pare rău. Nu pot continua așa.

A încercat să mă oprească, dar hotărârea mea era luată. Am ieșit din apartament cu inima frântă dar cu sufletul ușurat.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare despărțirea, dar știu că am făcut ce trebuia. M-am regăsit pe mine însămi și am învățat că demnitatea mea valorează mai mult decât orice nuntă fastuoasă sau familie „perfectă”.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că le e teamă să spună „nu”? Oare chiar merită sacrificiul acesta? Poate că fericirea nu fuge nicăieri – dar curajul de a o alege vine greu.