„Nu te voi mai căuta niciodată!” – Lupta mea pentru familie în umbra soacrei

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea în pragul ușii, cu privirea pierdută.

Era a treia oară săptămâna aceea când mă certam cu soacra mea, doamna Viorica. De fiecare dată când venea la noi, găsea ceva de criticat: ba că nu e destul de curat, ba că nu gătesc ca la ea acasă, ba că nu știu să am grijă de Radu. Dar cel mai tare mă durea când spunea, cu voce joasă, dar tăioasă: „Nu cred că ești femeia potrivită pentru fiul meu.”

Am încercat să-i câștig încrederea. Îi duceam prăjituri făcute de mine, o ajutam la cumpărături, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei. Dar nimic nu era suficient. Când am rămas însărcinată, am sperat că lucrurile se vor schimba. Am crezut că un nepot o va face să mă accepte. În schimb, a devenit și mai rece.

— Să nu crezi că un copil va rezolva problemele dintre voi! mi-a spus într-o zi, când i-am dat vestea.

Radu încerca să mă liniștească:
— Las-o, mamă, să fie fericită! E copilul nostru!

Dar ea îl privea cu acea privire aspră care nu admitea replică. Simțeam cum între mine și Radu se sapă o prăpastie tot mai adâncă. El era prins între două lumi: iubirea pentru mine și loialitatea față de mama lui.

Ziua nunții noastre a fost ca o piesă de teatru prost regizată. Viorica a venit îmbrăcată în negru. „E doar o rochie elegantă”, a spus ea, dar toți au simțit mesajul. La masă, a stat retrasă, cu buzele strânse. Când am dansat primul dans, a ieșit afară să fumeze.

După nuntă, lucrurile au degenerat. Orice decizie luam împreună cu Radu era contestată de ea. Când am ales să ne mutăm într-un apartament micuț, aproape de serviciul meu, a izbucnit:
— Cum să-l duci pe fiul meu într-o cutie de chibrituri? La noi acasă avea tot ce-i trebuia!

Radu încerca să fie mediator:
— Mamă, e decizia noastră. Vrem să fim pe picioarele noastre.

Dar ea nu ceda:
— O să regreți! O să vezi!

Când s-a născut Ilinca, fetița noastră, am sperat din nou la o schimbare. În primele zile după externare, Viorica a venit la noi „să ne ajute”. În realitate, îmi critica fiecare gest: „Nu ții copilul bine!”, „Nu-i dai destul lapte!”, „Nu știi să fii mamă!”

Într-o seară, după ce Ilinca plânsese ore întregi și eu eram epuizată, Viorica a intrat în cameră și mi-a smuls copilul din brațe:
— Las-o la mine! Tu nu ești în stare!

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Radu era tot mai absent. Muncea mult și venea târziu acasă. Când îi spuneam cât de greu îmi este cu mama lui, ridica din umeri:
— Ce vrei să fac? E mama…

Într-o seară de toamnă târzie, după ce Viorica făcuse din nou un scandal pentru că nu-i dădusem Ilincăi supa „ca la țară”, am cedat:
— Dacă nu pui piciorul în prag, eu plec! Nu mai pot trăi așa!

Radu s-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea cu adevărat:
— Chiar atât de rău e?
— Da! Nu mai sunt eu! Nu mai știu cine sunt!

A doua zi dimineață, am făcut bagajele și am plecat la mama mea, la Ploiești. Ilinca dormea liniștită în brațele mele. În tren, mă uitam pe geam și mă întrebam unde greșisem. De ce nu reușisem să fiu acceptată? De ce trebuia să aleg între bărbatul pe care îl iubeam și liniștea sufletului meu?

Au trecut două luni până când Radu a venit după noi. Era palid și slăbit.
— Mi-e dor de voi… Mamă sau nu mamă, tu ești familia mea acum.

Am plâns amândoi mult în acea seară. A promis că va pune limite și că nu va mai lăsa pe nimeni să ne strice liniștea.

Dar rana rămâne. Și azi, când Viorica vine în vizită, simt un nod în stomac. Încerc să fiu politicoasă, dar nu mai pot fi aceeași.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste? Oare cât trebuie să sacrificăm pentru a fi acceptate? Și până unde merge dragostea atunci când familia devine un câmp de luptă?