Nunta care s-a transformat în înmormântare: Când iubitul meu a privit-o pe cea mai bună prietenă a mea, nu pe mine

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad!” vocea mea răsună spartă, ca un ecou într-o biserică goală, în timp ce rochia albă mi se lipește de piele, udă de lacrimile pe care nu le mai pot opri. Mireasa perfectă, așa cum și-a dorit mama, cu voalul perfect, cu buchetul de trandafiri albi, dar cu inima făcută țăndări. În jurul meu, invitații șușotesc, iar tata își ascunde fața în palme, rușinat. Irina, cea mai bună prietenă a mea din liceu, stă la doar câțiva pași, cu ochii mari, umezi, și buzele tremurânde. Nu știu dacă plânge pentru mine sau pentru el.

Totul a început dimineața, când am simțit că Vlad e distant. „E doar stresul,” mi-am spus, încercând să-mi liniștesc bătăile inimii. Mama îmi aranja părul, iar Irina mă ajuta să-mi pun cerceii. „Ești superbă, Ana,” mi-a șoptit ea, dar am simțit o umbră în vocea ei, ceva ce nu am putut să definesc atunci. Am ignorat-o, pentru că azi trebuia să fie ziua mea, ziua în care totul avea să fie perfect.

La biserică, când am pășit pe covorul roșu, am simțit privirile tuturor. Vlad mă aștepta la altar, dar privirea lui nu era la mine. S-a uitat peste umărul meu, iar ochii lui s-au întâlnit cu ai Irinei. Nu a fost o privire obișnuită, ci una încărcată de ceva ce nu am mai văzut niciodată între ei. Am simțit un fior rece pe șira spinării, dar am continuat să merg, pentru că nu voiam să cred că e adevărat.

Preotul a început slujba, iar eu mă uitam la Vlad, încercând să-i prind privirea. El însă, de fiecare dată când ochii noștri se întâlneau, părea că se forțează să zâmbească. Când a venit momentul jurămintelor, Vlad a ezitat. „Vlad, mă iubești?” am șoptit, aproape fără să-mi dau seama. El a tras aer în piept și a privit din nou spre Irina. Atunci am știut. Totul s-a prăbușit în mine, ca un castel de nisip lovit de valuri.

„Ana, trebuie să vorbim,” a spus el, cu voce joasă, abia auzită. Invitații au început să murmure, iar mama a încercat să mă tragă deoparte. „Nu acum, Vlad! Nu aici!” am izbucnit, dar el a continuat. „Nu pot să mă căsătoresc cu tine. Îmi pare rău. Nu ești tu de vină.”

Irina a izbucnit în plâns, iar eu am simțit cum genunchii mi se înmoaie. „Ce ai făcut, Irina?” am strigat, disperată. Ea a încercat să se apropie de mine, dar m-am tras înapoi. „Nu am vrut… Ana, te rog, crede-mă, nu am vrut să se întâmple așa!”

Am fugit din biserică, cu rochia târându-se prin noroiul de afară, cu lacrimile șiroind pe obraji. Am ajuns acasă, unde bunica mă aștepta cu brațele deschise. „Lasă-i, mamă, că nu merită lacrimile tale,” mi-a spus ea, dar cuvintele ei nu au reușit să-mi aline durerea. Am stat în camera mea, cu telefonul sunând în continuu. Vlad, Irina, mama, tata, toți voiau să-mi spună ceva, dar eu nu mai voiam să aud nimic.

În zilele ce au urmat, am aflat că Vlad și Irina se văzuseră pe ascuns în ultimele luni. Că totul începuse ca o joacă, ca o confesiune între prieteni, dar se transformase în ceva ce niciunul nu a putut controla. M-am simțit trădată de amândoi, dar mai ales de Irina, cea care îmi știa toate secretele, toate fricile, toate visele. Cum a putut să-mi facă una ca asta?

Mama a încercat să mă convingă să ies din casă, să merg la biserică, să mă rog, să iert. „Iertarea e pentru sufletul tău, Ana, nu pentru ei,” mi-a spus ea. Dar cum să ierți când rana e încă deschisă, când fiecare amintire te doare ca un cuțit răsucit în inimă?

Într-o seară, Irina a venit la mine. A bătut la ușă, cu ochii roșii, cu părul ciufulit, cu vocea stinsă. „Ana, nu pot să trăiesc cu ce am făcut. Nu vreau să-l pierd pe tine, nu vreau să-l pierd pe Vlad. Dar nu pot să mint. Îl iubesc.” Am simțit că mă sufoc. „Ieși! Nu vreau să te mai văd!” am urlat, iar ea a plecat, lăsând în urmă un parfum amar de trădare.

Tata a încercat să-l caute pe Vlad, să-i ceară socoteală. „Nu meriți fata mea!” i-a spus, dar Vlad nu a avut curajul să se uite în ochii lui. A plecat din oraș, iar Irina a rămas singură, izolată de toți prietenii noștri comuni. Oamenii au început să vorbească, să judece, să arunce cuvinte grele. Dar niciunul dintre ei nu știa ce e în sufletul meu.

Am început să merg la psiholog, la insistențele mamei. Am vorbit despre copilărie, despre frici, despre nevoia de a fi iubită, de a fi văzută. Am realizat că, de fapt, nu Vlad era centrul universului meu, ci eu însămi. Că trebuie să mă iert pe mine pentru că am ignorat semnele, pentru că am vrut să cred într-o poveste care nu era a mea.

Au trecut luni de zile până am putut să ies din nou în lume, să privesc oamenii în ochi, să zâmbesc fără să mă prefac. Am început să scriu, să pictez, să mă regăsesc. Irina mi-a trimis o scrisoare, în care își cerea iertare și îmi spunea că nu va putea niciodată să se ierte pentru ce mi-a făcut. Nu i-am răspuns. Poate într-o zi o voi putea ierta, dar nu azi.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare există cu adevărat iertare după o astfel de trădare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna, ca să ne amintească cine suntem cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?