Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame dintr-un sat românesc

— Nu pot să cred, Ileana, nu pot să cred că Ana mea face nuntă și eu aflu de la vecini! Am simțit cum mi se rupe sufletul când am auzit-o pe tanti Viorica bârfind la poartă: „Ai auzit, mătușă Maria, că Ana se mărită la București? Ce noroc pe ea!”

Am rămas cu găleata de apă în mână, uitând să o mai duc la vite. M-am așezat pe prag, cu ochii în pământ, și am început să-mi frământ mâinile. Cum de nu mi-a spus nimic? Cum de nu m-a chemat? Am crescut-o singură, de când a murit tatăl ei, Petru, într-un accident la combinat. Am muncit pe brânci, am spălat haine la râu, am cules porumbul cu mâinile crăpate, doar ca să-i fie ei bine. Am trimis-o la liceu la oraș, am strâns bani pentru cămin, pentru haine, pentru cărți. Îmi aduc aminte cum plângea în prima zi de școală, iar eu îi promiteam că totul va fi bine, că o să ajungă cineva mare.

Dar de când a plecat la București, parcă s-a schimbat. La început mă suna des, îmi povestea de facultate, de colegi, de profesori. Apoi, telefoanele au devenit tot mai rare. Când venea acasă, nu mai voia să stea la masă cu noi, se ferea de vecini, se rușina de casa noastră sărăcăcioasă. „Mamă, nu mai pune atâta usturoi în ciorbă, la oraș nu se mănâncă așa”, îmi spunea cu un ton rece. Simțeam că o pierd, dar nu știam cum să o țin aproape fără să o sufoc.

Într-o zi, am prins-o vorbind la telefon cu cineva. „Nu, nu pot să o aduc pe mama la petrecere, nu se potrivește cu lumea de aici… E altfel, nu înțelegi?” Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în cameră și am întrebat-o direct:

— Ana, ce ai spus acolo? De ce nu pot veni?

S-a uitat la mine cu ochii mari, dar nu a răspuns. A doua zi a plecat înapoi la București, fără să mă îmbrățișeze. De atunci, nu am mai primit niciun telefon, nicio scrisoare, nimic. Doar vești de la vecini, zvonuri, bârfe.

Azi, când am aflat că se mărită, am simțit că tot ce am făcut pentru ea a fost în zadar. M-am dus la biserică, m-am rugat să-i fie bine, dar nu am putut să nu mă întreb: de ce? Ce am făcut greșit? Am fost prea săracă? Prea simplă? Prea insistentă? Sau poate nu am știut să-i arăt că o iubesc și altfel decât prin muncă și sacrificiu?

Seara, când s-a lăsat liniștea peste sat, am ieșit pe prispă și am privit spre drum. Poate, cine știe, o să apară Ana, să-mi spună că a fost o greșeală, că mă vrea lângă ea. Dar nu a venit nimeni. Doar vântul a adus miros de fân proaspăt și lătratul câinilor de la stână.

Îmi amintesc de copilăria ei, când o țineam de mână și mergeam la târg. Era veselă, curioasă, mă întreba de toate. „Mamă, de ce nu avem și noi haine frumoase ca fetele de la oraș?” îi răspundeam mereu: „Noi avem inimă bună, mamă, și asta contează cel mai mult.” Oare m-am înșelat?

Într-o zi, a venit poștașul cu o scrisoare. Am deschis-o cu mâinile tremurânde. Era de la Ana. „Mamă, te rog să nu vii la nuntă. Nu vreau să te simți stânjenită printre oamenii de aici. Nu ești ca ei. Te iubesc, dar nu pot să te aduc.” Am citit de trei ori, cu lacrimi în ochi. Cum să nu fiu ca ei? Sunt mama ei! Am simțit că mă prăbușesc, că nu mai am pentru ce să trăiesc.

Ileana, vecina mea, a venit să mă vadă. „Maria, nu plânge, copiii uită de unde au plecat. Dar tu să nu uiți că ai făcut tot ce ai putut.” Am dat din cap, dar nu m-am liniștit. Noaptea, nu pot dormi. Mă întreb mereu: dacă aș fi avut mai mulți bani, dacă aș fi fost mai educată, dacă aș fi avut o casă mai frumoasă, ar fi fost Ana mândră de mine? Sau, poate, nu am știut să-i vorbesc pe limba ei, să-i arăt că o iubesc fără să-i cer nimic în schimb?

Zilele trec greu. Satul e mic, toată lumea știe, toată lumea vorbește. Mă simt ca o umbră, ca și cum nu mai exist. Mă uit la poze vechi, la rochița ei de botez, la caietul cu poezii. Plâng în tăcere, să nu mă audă nimeni. Doar Dumnezeu știe cât mă doare.

Poate, într-o zi, Ana o să-și dea seama că rădăcinile nu se taie niciodată. Poate o să vină acasă, să mă strângă în brațe, să-mi spună că îi e dor. Până atunci, rămân aici, pe prispă, cu sufletul gol și cu o întrebare care nu-mi dă pace: unde am greșit, Doamne? Ce aș fi putut face altfel ca să nu-mi pierd copilul?

Oare dragostea de mamă nu e niciodată de ajuns? Sau, poate, uneori, copiii uită prea ușor cine i-a crescut cu adevărat?