Nuntă simplă, familie complicată: Cum am învățat să spun „nu”

— Nu se poate, Andreea! Nu poți să faci o nuntă fără sarmale și fără taraf! Ce-o să zică lumea?
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de cozonac proaspăt. Vlad, logodnicul meu, stătea cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu lingurița. Eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în săptămâna aceea când încercam să-i explicăm că vrem o nuntă mică, doar cu cei apropiați, fără fast și fără cheltuieli inutile.

— Mamă, nu vrem să ne îndatorăm pentru o zi. Vrem ceva simplu, doar cu familia și câțiva prieteni, a încercat Vlad să intervină.

— Familia? Păi familia suntem vreo șaptezeci! Și ce facem cu vecinii? Cu colegii mei de la școală? Cu rudele din Buzău? Să nu mai zic de nașii voștri!

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau imagini cu rochii scumpe, cu mese pline de mâncare aruncată la gunoi, cu dansuri forțate și zâmbete obosite. Eu visam la o ceremonie discretă, poate chiar în grădina părinților mei din Ploiești, cu flori de câmp și muzică în surdină. Dar visul meu părea să se destrame sub greutatea tradițiilor și așteptărilor.

— Andreea, tu nu înțelegi… La noi în familie așa se face! Nunta e sărbătoare mare! Dacă nu faci ca lumea, o să vorbească toți urât despre tine. Și despre noi!

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că dacă mai stau acolo încă un minut, o să izbucnesc în plâns. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. Vlad m-a urmat după câteva minute.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Parcă sunt prins între două lumi, mi-a spus el încet.

— Și eu mă simt la fel. Dar nu vreau să trăiesc după regulile altora. E nunta noastră, Vlad! Nu a lor!

Am stat acolo, îmbrățișați, privind blocurile gri din cartierul Titan. În acea seară am decis că trebuie să luptăm pentru ce ne dorim.

Dar lupta abia începea. În zilele următoare, telefoanele nu mai conteneau: mătuși indignate, verișoare care se simțeau excluse, chiar și mama mea care încerca să mă convingă „să nu stric armonia”.

— Andreea, tu știi cât a suferit Viorica pentru Vlad? A crescut singură un copil… Poate ar trebui să-i faci pe plac măcar acum, mi-a spus mama într-o seară.

— Dar eu? Eu nu contez? De ce trebuie mereu să renunț la ce vreau eu ca să fie toți ceilalți fericiți?

M-am simțit mică și neputincioasă. Am început să mă întreb dacă nu cumva exagerez. Poate că ar trebui să cedez… Dar apoi îmi aminteam de toate momentele din viața mea când am spus „da” doar ca să nu supăr pe nimeni: la facultate, la primul job, chiar și în relația cu Vlad la început.

Într-o zi, după încă o ceartă cu Viorica — care ajunsese să plângă la telefon spunând că „nu merit un băiat ca Vlad dacă nu respect familia” — am cedat nervos. Am plâns ore întregi. Vlad m-a găsit ghemuită pe canapea.

— Nu mai pot… Nu mai vreau să trăiesc așa! Dacă pentru ei contează mai mult aparențele decât fericirea noastră, atunci poate că nu merităm nici noi să fim împreună…

Vlad s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.

— Nu vreau o nuntă mare dacă tu nu ești fericită. O să vorbesc eu cu mama. O să-i spun clar că asta e decizia noastră.

A doua zi am mers împreună la Viorica. Am găsit-o în bucătărie, făcând sarmale pentru „probe”. Când ne-a văzut, a oftat adânc.

— Ați venit să vă răzgândiți?

Vlad i-a spus calm:

— Mamă, te iubesc și te respect. Dar e nunta noastră și vrem să fie așa cum simțim noi. Dacă nu poți accepta asta… îmi pare rău.

Viorica a început să plângă din nou. M-a privit cu ochi roșii:

— Tu mi l-ai schimbat pe băiatul meu…

Am simțit un val de vinovăție, dar am rămas fermă.

— Nu vreau să vă rănesc pe niciunul. Dar vreau ca ziua aceea să fie despre noi doi, nu despre ce zice lumea.

Au urmat zile grele. Viorica nu ne-a vorbit aproape o lună. Familia lui Vlad era împărțită: unii ne susțineau, alții ne evitau. Mama mea era tot timpul îngrijorată că „o să rămânem singuri”.

Dar ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată am simțit că am dreptul să spun „nu”. Că pot fi sinceră cu mine însămi fără să mă simt egoistă.

Nunta noastră a fost exact cum ne-am dorit: într-o grădină micuță, cu flori simple și prieteni adevărați. Viorica a venit până la urmă — tăcută la început, dar spre final a zâmbit când m-a văzut dansând desculță pe iarbă cu Vlad.

După nuntă, relațiile s-au mai îndreptat. Nu toată lumea ne-a iertat ușor „obrăznicia”, dar am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi și curajul de a-mi apăra limitele.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora doar de frica vorbelor? Cât de mult renunțăm la noi pentru liniștea aparentă a familiei? Poate că uneori cel mai greu lucru este să spui „nu” celor pe care îi iubești cel mai mult.