O lecție despre responsabilitate: fisurile din căsnicia noastră

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce strângeam farfuriile murdare de pe masă. El stătea pe canapea, cu ochii în telefon, de parcă nici nu m-ar fi auzit. M-am oprit în mijlocul sufrageriei, cu mâinile pline de vase, și l-am privit.

— Ce-ai pățit acum? a mormăit el fără să ridice privirea.

— Ce-am pățit? Radu, de când ne-am mutat împreună, eu gătesc, eu spăl, eu fac curat, eu mă ocup de copii… Tu vii acasă și te așezi la televizor sau te bagi pe telefon. Nu ți se pare că e nedrept?

A oftat adânc, ca și cum i-aș fi cerut să mute munții din loc. — Hai, lasă, că nu-i chiar așa grav. Exagerezi.

M-am simțit invizibilă. Era ca și cum toată oboseala mea nu conta. În seara aceea am plâns în baie, încercând să nu mă audă copiii. Am simțit că mă sufoc sub greutatea tuturor lucrurilor pe care le făceam zi de zi, fără ca cineva să le observe sau să le aprecieze.

A doua zi dimineață, în timp ce pregăteam pachețelul pentru școală al lui Vlad și îi pieptănam părul Mariei, mi-a venit o idee: dacă aș înceta să mai fac totul? Dacă l-aș lăsa pe Radu să vadă cum e să fii responsabil pentru casă și copii? Poate atunci ar înțelege.

Așa că am început „greva”. În următoarele zile am făcut doar strictul necesar: m-am ocupat de copii, dar nu am mai spălat vasele după cină, nu am mai strâns hainele aruncate prin casă, nu am mai făcut cumpărături. Am lăsat totul să se adune. Radu a observat abia după trei zile.

— Ce-i cu mizeria asta? De ce nu ai spălat vasele?

— Poate pentru că nu sunt singura care le murdărește? i-am răspuns calm.

S-a enervat. — Adică vrei să zici că eu trebuie să fac curat?

— Nu „trebuie”, dar ar fi normal să mă ajuți. Suntem o familie.

A dat ochii peste cap și a ieșit trântind ușa. Copiii s-au uitat la mine speriați. M-am simțit vinovată pentru tensiunea din casă, dar eram hotărâtă să merg până la capăt.

În zilele următoare atmosfera a devenit tot mai apăsătoare. Radu venea acasă tot mai târziu și vorbea tot mai puțin cu mine. Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am găsit pe balcon fumând nervos.

— Ce vrei de la mine? m-a întrebat fără să mă privească.

— Vreau doar să fim o echipă. Să simt că nu sunt singură în casa asta.

— Dar eu muncesc toată ziua! Crezi că mie îmi e ușor?

— Și eu muncesc! Și după serviciu, și acasă! Nu vezi cât mă consum?

A tăcut. Pentru prima dată părea că ascultă cu adevărat.

— Nu știu… Poate că ai dreptate. Dar nici nu știu de unde să încep. N-am făcut niciodată lucrurile astea… Mama făcea totul acasă la noi.

Atunci am realizat cât de adânc erau înrădăcinate aceste obiceiuri. Radu nu fusese învățat să fie responsabil în casă. Mama lui îi punea totul pe tavă, iar eu făcusem la fel ani de zile, fără să-mi dau seama că îl transform într-un copil mare.

Am început să vorbim mai deschis despre ce ne doare. I-am arătat cum se folosește mașina de spălat vasele, cum se organizează cumpărăturile, cum se face lista pentru piață. La început s-a împiedicat de toate: a pus hainele colorate cu cele albe, a uitat să cumpere lapte și pâine, a ars o tigaie întreagă încercând să facă omletă copiilor.

Dar ceva s-a schimbat. Pentru prima dată după mult timp am râs împreună când am mâncat omleta arsă la micul dejun. Copiii au început să-l întrebe pe el dacă îi ajută la teme sau dacă merge cu ei în parc.

Totuși, nu totul era roz. Au fost certuri și reproșuri. Într-o seară, după o zi grea la serviciu, Radu a izbucnit:

— Nu pot! Simt că orice aș face nu e bine! Mereu găsești ceva de criticat!

M-am oprit din plâns și l-am privit lung.

— Nu vreau să te critic… Vreau doar să simt că suntem împreună în asta. Că nu port totul singură pe umeri.

Am stat mult timp în tăcere. Apoi el a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău… N-am știut cât de greu îți este. Dar vreau să încerc.

Nu știu dacă vom reuși să reparăm tot ce s-a stricat între noi. Dar știu că primul pas e să recunoaștem problemele și să vorbim despre ele. Poate că nu există rețete perfecte pentru o familie fericită, dar cred că sinceritatea și dorința de a schimba ceva contează cel mai mult.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc aceeași poveste ca a noastră? Câți dintre noi tac și duc poverile singuri, sperând că într-o zi cineva va observa? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?