O noapte la secție: Cum mi-a schimbat viața grija de mamă

— Nu mai pot, mama! Nu vezi că mereu îl favorizezi pe Vlad? De ce nu mă asculți niciodată pe mine?
Vocea lui Radu, fiul meu de 17 ani, răsuna în sufrageria luminată slab de becul vechi, în timp ce toți ochii erau ațintiți asupra noastră. Era ziua fratelui meu mai mic, Vlad, și toată familia se adunase la noi acasă, ca în fiecare an. Dar anul acesta, ceva era diferit. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu, gata să izbucnească.

Încercam să-l liniștesc pe Radu, dar privirile mamei mele și ale surorii mele, Irina, mă făceau să mă simt mică și vinovată. — Nu e adevărat, Radu. Îl iubesc pe amândoi la fel, am spus încet, dar vocea mi s-a frânt. Vlad stătea tăcut într-un colț, cu ochii în telefon, ignorând totul. Soțul meu, Mihai, încerca să facă glume proaste ca să detensioneze atmosfera, dar nimeni nu râdea.

— Lasă-l, Mariana! Copiii din ziua de azi nu mai au respect! a izbucnit mama mea, ridicându-se de la masă. — Pe vremea mea, dacă ridicam tonul la părinți…
— Nu e vorba de respect! a intervenit Irina. Radu are dreptate. Mereu îl pui pe Vlad pe primul loc. Și eu am simțit asta când eram mică.

M-am simțit prinsă ca într-o capcană. Toate frustrările adunate de ani de zile ieșeau acum la suprafață. Mi-am dat seama că nu era doar despre Vlad și Radu, ci despre toate greșelile mele ca mamă și ca fiică.

Radu a ieșit trântind ușa și am fugit după el pe scări. L-am găsit afară, plângând în întuneric. — Te rog, Radu, hai înapoi. Nu vreau să stricăm seara tuturor.

— Nu-mi pasă! Mereu e vorba despre ceilalți! Niciodată despre mine!
Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am îmbrățișat strâns, dar el s-a smuls din brațele mele.

În acel moment, Vlad a apărut la ușă și a început să-l provoace pe Radu: — Ce-ai pățit, frate? Iar faci pe victima?
Radu s-a repezit la el și l-a împins. Vlad a căzut pe jos și a început să țipe că l-a lovit intenționat.

Vecinii au ieșit la geamuri. Mama mea a început să țipe la mine: — Uite ce copii ai crescut! Rușine să-ți fie!

Am simțit cum totul scapă de sub control. Mihai a încercat să-i despartă pe băieți, dar Vlad deja formase un cucui mare la frunte și plângea isteric. Irina a sunat la 112 fără să mă întrebe nimic.

Când au venit polițiștii, tot cartierul era treaz. M-au întrebat ce s-a întâmplat și am încercat să explic printre lacrimi că e doar o ceartă între frați. Dar Vlad insista că Radu l-a lovit intenționat și că îi e frică să mai stea cu el în casă.

Polițiștii ne-au dus pe toți la secție pentru declarații. În mașina poliției, Radu tremura lângă mine și mă ținea de mână ca atunci când era mic. Vlad stătea cu capul plecat și nu spunea nimic.

La secție, am stat ore întregi pe un scaun rece, cu ochii roșii de plâns. Mama mea mă privea cu dezgust și nu spunea nimic. Irina încerca să mă consoleze: — Nu e vina ta, Mariana. Toți avem răni vechi care dor.

Dar eu știam că am greșit undeva. Poate că am fost prea protectoare cu Vlad pentru că era mai slab și mai bolnăvicios când era mic. Poate că l-am neglijat pe Radu fără să-mi dau seama. Poate că am încercat prea mult să mulțumesc pe toată lumea și am uitat de mine.

După ce am dat declarațiile, polițistul m-a privit cu milă: — Doamnă, vă recomand să mergeți la un consilier de familie. Se vede că aveți nevoie de ajutor.

Când am ajuns acasă spre dimineață, casa era pustie și rece. Mihai dormea pe canapea cu televizorul aprins. M-am așezat lângă el și am început să plâng în hohote.

A doua zi dimineață, Radu nu voia să vorbească cu mine. Vlad s-a închis în cameră și nu a ieșit toată ziua. Mama mea a plecat fără să spună nimic. Irina mi-a trimis un mesaj: „Ai grijă de tine.”

Am stat ore întregi privind tavanul și întrebându-mă: unde am greșit? Ce fel de mamă sunt dacă propriii mei copii ajung să se urască? Merită să sacrific totul pentru familie dacă la final rămân singură și nefericită?

Seara târziu, Radu a venit la mine în cameră și m-a întrebat încet: — Mama… tu mă iubești?

L-am luat în brațe și i-am șoptit: — Mai mult decât orice pe lume.

Dar adevărul e că nu știu dacă dragostea mea e suficientă ca să vindece toate rănile pe care le-am provocat fără voie.

Acum mă întreb: cât trebuie să suferim pentru cei dragi? Unde se termină datoria de mamă și unde începe dreptul meu la liniște? Poate cineva să-mi spună dacă există un răspuns corect?