O Promisiune Frântă: Printre Ruinele Familiei și Viselor

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia de mireasă mă strângea ca o carapace prea mică pentru sufletul meu. Era trecut de miezul nopții, invitații încă dansau în salonul luminat de la restaurantul din centrul Ploieștiului, iar eu stăteam în spatele localului, cu ochii în lacrimi și cu mama în fața mea, la fel de palidă ca mine.

— Nu am de ales, Maria. Tata tău m-a lăsat fără nimic. Casa asta e tot ce mi-a rămas. Nu pot să stau la chirie la vârsta mea, a spus ea, evitându-mi privirea.

Simțeam cum tot ce construisem în minte — visul de a avea un cămin al nostru, de a începe o viață nouă cu Radu — se prăbușea sub greutatea cuvintelor ei. Îmi amintesc cum, în urmă cu doar câteva luni, mama îmi promisese că apartamentul din Nord va fi al nostru după nuntă. Era singura noastră șansă să scăpăm de chirii și de nesiguranță. Radu renunțase la un job mai bun în București ca să rămână aproape de mine și de familie. Acum, totul părea o farsă crudă.

— Și noi ce facem? Unde să mergem? am întrebat, simțind cum vocea mi se rupe.

— O să vă descurcați. Sunteți tineri. Eu nu mai pot începe de la zero, a spus ea, iar tonul ei era o combinație ciudată de vinovăție și resemnare.

Am rămas acolo, pe treptele reci din spatele restaurantului, cu rochia murdară de noroi și rimelul curs pe obraji. Radu m-a găsit după câteva minute. Nu a spus nimic; doar m-a luat în brațe. Știa deja — mama îi spusese și lui.

— O să găsim o soluție, mi-a șoptit la ureche. Dar vocea lui era lipsită de convingere.

A doua zi dimineață ne-am trezit într-o cameră de hotel ieftină. Nunta fusese frumoasă, dar gustul amar al trădării plutea peste tot. Am început să căutăm chirii pe OLX. Prețurile erau ridicole pentru salariile noastre. Tata nu mai vorbea cu niciunul dintre noi; era plecat la Brașov cu noua lui iubită. Prietenii ne-au ajutat cât au putut — câteva zile la unul, o masă caldă la altul — dar nu puteam trăi din mila lor.

Mama s-a mutat în apartament după două săptămâni. Am mers să ne luăm câteva lucruri rămase acolo. Era ciudat să-mi văd copilăria împachetată în cutii pe hol; păpușa preferată aruncată lângă niște haine vechi, pozele de familie scoase din rame și puse într-o pungă de plastic.

— Maria, nu vreau să ne certăm… a încercat mama să spună.

— Prea târziu pentru asta, am răspuns sec.

Radu încerca să mă liniștească seara, când plângeam în patul îngust din garsoniera unde ne mutasem provizoriu. Dar el însuși era tot mai tăcut. Începuse să vorbească despre plecat din țară.

— Poate că e timpul să încercăm altceva… Spania sau Germania. Aici nu avem nicio șansă fără ajutorul familiei.

M-am simțit trădată din nou — nu doar de mama mea, ci și de soarta care părea să râdă de noi. Îmi doream un copil, dar cum să aduci pe lume un suflet într-o lume atât de nesigură?

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu (lucram ca educatoare la o grădiniță privată), am găsit-o pe mama la ușă. Avea ochii umflați de plâns.

— Maria… nu mai pot singură. M-am certat cu vecinii, mă simt străină în propria casă… Mi-e dor de tine.

Am simțit un val de furie și milă în același timp. O parte din mine voia s-o îmbrățișeze; alta voia s-o alunge pentru totdeauna.

— Și eu mi-am pierdut casa, mamă! am strigat. Tu ai ales pentru tine. Acum trebuie să trăim cu alegerile astea.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas privind ușa închisă și m-am întrebat dacă vreodată vom mai putea fi o familie adevărată.

Lunile au trecut greu. Radu a primit o ofertă de muncă în Germania și a plecat înaintea mea. Eu am rămas să am grijă de mama, care s-a îmbolnăvit între timp — depresie severă, spunea medicul. Mergeam zilnic la ea, îi făceam cumpărături și îi găteam ciorbă de perișoare ca-n copilărie. Dar între noi era mereu un zid invizibil.

Într-o zi, când îi aduceam medicamentele, m-a privit lung:

— Crezi că mă vei putea ierta vreodată?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că iertarea vine cu timpul sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată.

Acum stau singură în garsonieră și mă gândesc: oare merită să-ți urmezi visul dacă asta înseamnă să-ți pierzi familia? Sau poate că familia adevărată e cea pe care ți-o construiești tu, pas cu pas, chiar dacă doare? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?