Oaspetele Neinvitat: Povara unei Soacre în Casa Mea

— Nu ai voie să-mi interzici să-mi văd fiul! a tunat Lidia, stând în pragul ușii noastre, cu sacoșa plină de borcane și ochii scânteind de furie. Mâinile îmi tremurau pe clanță, dar nu puteam să cedez. Era a treia oară săptămâna asta când intra peste noi fără să anunțe, ca și cum apartamentul nostru din cartierul Titan era doar o anexă a vieții ei.

— Lidia, te rog, am nevoie de puțină intimitate. Nu e momentul acum, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Dar vocea mea suna slabă chiar și pentru mine.

— Intimitate? Ce intimitate? Sunteți familie! Familia nu are secrete! a răspuns ea, împingând ușa cu umărul și pășind direct în sufragerie, unde soțul meu, Bogdan, stătea cu ochii în laptop, prefăcându-se că nu vede nimic.

M-am uitat la el cu disperare, dar Bogdan a evitat privirea mea. Știam ce urmează: Lidia va începe să inspecteze bucătăria, să comenteze despre dezordinea din hol sau despre cum nu știu să gătesc sarmale „ca lumea”.

— Victoria, iar ai lăsat vasele nespălate? Și ce-i cu mâncarea asta? Parcă nici nu-ți pasă de sănătatea lui Bogdan! a început ea, deschizând frigiderul fără jenă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt mică în propria casă. De fiecare dată când încercam să-i spun că nu e bine ce face, Bogdan intervenea cu un „Las-o, mamă, nu te supăra”, iar eu rămâneam singură cu furia și neputința mea.

Într-o seară, după ce Lidia a plecat trântind ușa și bombănind că „nu mai are loc în casa fiului ei”, am izbucnit în plâns. Bogdan s-a apropiat timid:

— Hai, iubito, știi cum e mama… Nu vrea decât binele nostru.

— Binele nostru? Sau binele ei? Tu chiar nu vezi că nu mai pot? Că mă simt invadată?

El a oftat și s-a retras în dormitor. Am rămas singură pe canapea, cu gândurile mele. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez. Poate că așa sunt toate soacrele… Dar nu puteam să accept că viața mea trebuie să fie un șir nesfârșit de compromisuri.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Lidia în bucătărie. Venise cu cheile de rezervă pe care le găsise „din greșeală” la Bogdan acasă. Făcea ordine printre lucrurile mele.

— Ce cauți aici? am întrebat șocată.

— Am venit să vă ajut! Nu vezi că nu te descurci? Bogdan merită mai mult! a răspuns ea cu o superioritate care m-a făcut să tremur de furie.

Am simțit că explodez. Am ridicat tonul:

— Ajunge! E casa mea! Ai depășit orice limită!

A urmat o ceartă cumplită. Lidia plângea, acuzându-mă că vreau să-l îndepărtez pe Bogdan de familie. Eu urlam că nu mai suport să fiu tratată ca o străină în propria casă. Vecinii au bătut în țevi. Bogdan a venit acasă și ne-a găsit pe amândouă plângând.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el speriat.

— Întreab-o pe soția ta! vrea să mă dea afară din viața voastră! a țipat Lidia.

— Nu vreau decât liniște! am spus eu printre lacrimi. Vreau să mă simt acasă la mine!

Bogdan s-a uitat la noi ca la două străine. În acea seară, am dormit fiecare în altă cameră. A doua zi dimineață, Lidia a plecat fără să spună nimic. Dar liniștea nu a durat mult.

În zilele următoare, Bogdan a devenit tot mai distant. Vorbea la telefon cu mama lui ore întregi, iar mie îmi răspundea monosilabic. Simțeam că pierd controlul asupra propriei vieți.

Într-o duminică, când credeam că totul s-a liniștit, am găsit-o din nou pe Lidia la ușă. De data asta venise cu sora lui Bogdan, Irina.

— Am venit să discutăm ca oamenii mari! a spus Irina pe un ton autoritar.

M-am simțit prinsă la colț. Două contra una. Au început să-mi spună că sunt egoistă, că nu respect tradițiile familiei românești, că femeia trebuie să fie „lipiciul” familiei și să accepte sacrificii.

— Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici! a spus Lidia cu răceală.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers ore întregi prin parc. M-am întrebat dacă merită să lupt pentru această căsnicie sau dacă ar trebui să plec și să-mi caut liniștea altundeva.

Când m-am întors acasă, Bogdan m-a întâmpinat cu ochii roșii:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama nu pot s-o alung din viața mea.

— Nu-ți cer asta… Îți cer doar să pui limite. Să fii de partea mea când sunt nedreptățită în casa noastră!

A tăcut mult timp. În acea noapte am adormit ținându-ne de mână, dar știam că nimic nu va mai fi la fel.

Au trecut luni de zile până când Lidia a început să ne viziteze mai rar. Poate pentru că Bogdan i-a spus într-un final că are nevoie de spațiu sau poate pentru că eu am început să-mi apăr mai ferm drepturile.

Dar rana a rămas. Și uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc același coșmar tăcut? Câte dintre noi ne pierdem vocea încercând să împăcăm pe toată lumea? Voi ce ați face în locul meu?