Pământul neroditor și rădăcinile noastre frânte

— Tu ai știut! Ai știut că parcela asta nu rodește nimic! Ai vrut să-mi lași mie pământul sterp, ca să te răzbuni pentru tot ce-a fost între noi!

Vocea Cameliei răsuna printre rândurile de roșii ofilite și buruieni uscate. Mă uitam la ea, cu mâinile pline de pământ, simțind cum sângele îmi fierbe. Era a treia oară săptămâna asta când venea la grădină doar ca să mă certe. Parcela ei era, într-adevăr, un petic de pământ uscat, unde nici măcar păpădia nu voia să crească. A mea, în schimb, era plină de verdeață: ceapă, salată, câteva fire de dovlecei. Dar nu eu am ales așa.

— Camelia, nu eu am împărțit pământul! Mama a scris clar în testament care-i a ta și care-i a mea. Nu mai pot cu acuzațiile astea!

Ea s-a apropiat amenințător, cu ochii umezi de furie și neputință. M-am dat un pas înapoi, simțind că orice aș spune ar fi în zadar. Întotdeauna fusese așa: eu eram sora mai mare, cea responsabilă, iar ea — răsfățata, mereu nemulțumită.

— Tu ai convins-o pe mama să-mi lase mie parcela asta! Mereu ai știut să-i intri pe sub piele. Și-acum ce? Să mă uit cum la tine cresc legume și la mine doar praful?

Mi-am mușcat buza. Adevărul era că nici eu nu știam de ce mama împărțise așa. Poate pentru că parcela mea era mai aproape de drum și ea venea mereu aici când era bolnavă. Poate pentru că știa că eu am răbdare cu pământul. Sau poate… poate era doar o întâmplare.

— Camelia, dacă vrei, te ajut să sapi, să pui îngrășământ… Poate reușim să facem ceva din pământul ăsta. Dar nu pot să schimb parcelele. Nu e corect.

Ea a izbucnit în plâns. M-am apropiat instinctiv să o iau în brațe, dar m-a respins cu un gest brusc.

— Nu vreau mila ta! Vreau dreptate! Mereu ai avut totul: camera mai mare, hainele mai bune, atenția mamei când erai bolnavă… Eu eram mereu pe locul doi!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era adevărat — sau cel puțin nu așa văzusem eu lucrurile. Dar poate că pentru ea așa fusese mereu. Am tăcut, lăsând-o să-și verse amarul.

— Ți-aduci aminte când eram mici și mama ne punea să culegem cireșe? Tu le adunai pe cele mai coapte și mie îmi rămâneau doar cele verzi sau stricate! Mereu ai știut să ieși în față!

Am zâmbit amar. Îmi aminteam perfect ziua aceea: eu mă urcasem în copac pentru că ea se temea de înălțime. I-am dat cele mai bune cireșe din coșul meu, dar ea le aruncase pe jos supărată că nu le culesese singură.

— Camelia… nu vreau să ne certăm pentru niște pământ. Mama n-ar fi vrut asta.

Ea s-a șters la ochi cu dosul palmei și a privit spre cerul cenușiu de iunie.

— Mama nu mai e… Și eu mă simt singură. Parcela asta e tot ce mi-a rămas de la ea și nici măcar aici nu pot să reușesc…

M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.

— Hai să încercăm împreună. Poate nu e vina pământului. Poate trebuie doar puțină răbdare… și puțină dragoste.

A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, ca atunci când eram copii și venea la mine noaptea speriată de tunete.

— Tu chiar crezi că putem face ceva din pământul ăsta?

— Cred că putem încerca. Și dacă nu merge… găsim altceva de făcut împreună. Important e să nu ne pierdem una pe cealaltă.

A dat din cap încet și am început să lucrăm cot la cot. Am săpat adânc, am scos pietrele mari, am adus apă cu găleata din fântâna vecinului Ionel. Am râs când am găsit o linguriță veche ruginită — probabil pierdută de mama cu ani în urmă.

Seara ne-am așezat pe marginea parcelei obosite, cu mâinile murdare și sufletul puțin mai ușor.

— Îți mulțumesc că n-ai renunțat la mine… — a șoptit Camelia.

Am privit-o lung și am simțit cum o parte din zidurile dintre noi s-au prăbușit.

Dar știam că rana era încă acolo — rana veche a comparațiilor, a nedreptăților reale sau imaginare, a iubirii împărțite prea greu între două surori atât de diferite.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama, la felul în care încerca mereu să ne împace, la ochii ei obosiți când ne certa pentru certurile noastre mărunte. Oare ea știa cât de adânci sunt rădăcinile neînțelegerilor noastre? Oare ar fi putut face ceva diferit?

A doua zi am găsit-o pe Camelia deja la grădină, udând pământul cu o sticlă tăiată. Mi-a zâmbit timid.

— Am visat-o pe mama azi-noapte… Mi-a spus să nu renunț la tine.

Am simțit un nod în gât și am îmbrățișat-o strâns.

Poate că pământul ăsta nu va rodi niciodată ca al meu. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar poate că adevărata moștenire a mamei n-a fost pământul — ci puterea de a încerca din nou, împreună.

Oare câți dintre noi ne certăm pentru lucruri care nu contează cu adevărat? Oare cât timp trebuie să treacă până să înțelegem ce e cu adevărat important?