„Părinții soțului meu sunt bogați, dar refuză să ne ajute cu avansul pentru casă” – Povestea unei familii care a învățat să se descurce singură

— Nu, Irina. Nu putem să vă dăm bani pentru avans. Trebuie să vă descurcați singuri, a spus doamna Lidia, mama lui Vlad, cu o voce rece, aproape mecanică. Stăteam în sufrageria lor spațioasă din centrul Bucureștiului, cu pereți tapetați și tablouri scumpe, și simțeam cum mi se strânge stomacul. Vlad, soțul meu, evita privirea mamei lui, jucându-se nervos cu verigheta.

— Mamă, nu cerem să ne cumpărați casa. Doar un împrumut pentru avans. Îți dăm banii înapoi în doi ani, a încercat el din nou, cu vocea tremurată.

— Vlad, nu e vorba de bani. E vorba de principiu. Noi am muncit pentru tot ce avem. Și voi trebuie să faceți la fel. Nu vrem să vă obișnuiți cu ajutorul nostru.

M-am simțit mică și umilită. Eu veneam dintr-o familie modestă din Bacău, unde părinții mei abia reușiseră să-mi plătească facultatea. Pentru mine, ideea de a avea un sprijin financiar din partea socrilor părea un vis. Dar Vlad crescuse altfel: vacanțe la munte, tabere în străinătate, haine de firmă. Acum, când aveam nevoie de ei, păreau mai reci ca niciodată.

În drum spre casă, Vlad tăcea. Eu nu mai puteam ține în mine:

— Nu înțeleg! Au atâția bani! Pentru ce îi țin? Pentru ce i-au făcut dacă nu vor să-i folosească pentru familie?

Vlad a oftat adânc:

— Așa sunt ei. Tata mereu mi-a spus că trebuie să mă descurc singur. Că altfel n-o să apreciez nimic.

— Dar nu e corect! Noi muncim amândoi, nu cerem pomană! Vrem doar să avem o casă a noastră!

Am ajuns acasă și am început să plâng. Vlad m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi se ridică un zid invizibil. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Eu mă simțeam tot mai frustrată și neputincioasă. La serviciu nu mă puteam concentra, iar acasă evitam orice discuție despre bani.

Într-o seară, după ce am văzut o garsonieră minusculă pe care abia ne-o permiteam, am izbucnit:

— Vlad, eu nu mai pot! M-am săturat să trăim ca niște chiriași eterni! Prietenele mele deja au casele lor! De ce noi nu putem?

Vlad s-a enervat:

— Ce vrei să fac? Să mă rog de ai mei ca un milog? Nu vezi că nu le pasă?

— Poate că nu le pasă de tine! Sau poate nu le pasă de mine! Poate nu mă vor în familie!

Am regretat imediat ce am spus. Vlad a ieșit trântind ușa. A fost prima noapte când nu s-a întors acasă.

A doua zi dimineață m-a sunat mama:

— Irina, ce s-a întâmplat? Ai vocea stinsă.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul.

— Mamă, noi n-avem nimic. Nici măcar un pat al nostru! Și ei stau pe averi și nici măcar nu ne ajută cu un împrumut!

Mama a tăcut o clipă.

— Fata mea, banii nu țin loc de suflet. Dacă Vlad te iubește și sunteți împreună la greu, asta contează. O casă se face cu răbdare și dragoste.

Cuvintele ei m-au liniștit puțin. Dar rana rămânea acolo.

În weekend am mers la socri la masă. Atmosfera era tensionată. Lidia vorbea doar despre vacanța lor la Viena și despre cât de scump e caviarul adevărat. La desert, domnul Mircea a spus:

— Irina, tu ai avut vreodată ceva greu în viață? Ai muncit vreodată cu adevărat?

Am simțit că-mi fierbe sângele:

— Domnule Mircea, eu am crescut fără tată și am lucrat din liceu ca să pot merge la facultate. Știu ce înseamnă să muncești pentru fiecare leu.

Lidia a ridicat din sprâncene:

— Atunci ar trebui să știi că nimeni nu-ți dă nimic pe gratis.

M-am ridicat de la masă:

— Aveți dreptate. Nimeni nu-ți dă nimic pe gratis. Dar uneori familia ar trebui să fie altfel.

Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Vlad m-a urmat.

— Îmi pare rău pentru tot…

— Nu e vina ta… Dar trebuie să decidem ce facem mai departe.

În următoarele luni am început să strângem fiecare leu: am renunțat la vacanțe, la ieșiri în oraș, la haine noi. Am vândut mașina lui Vlad și am început să lucrăm suplimentar – eu corectam texte pentru o editură online, el făcea meditații la matematică.

Au trecut doi ani până când am reușit să strângem avansul pentru un apartament mic într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Când am semnat contractul la notar, am plâns amândoi de fericire și oboseală.

Socrii au venit o singură dată în vizită. Lidia s-a uitat critic la gresia din bucătărie și a spus:

— Poate într-o zi o să vă permiteți ceva mai bun.

Atunci am realizat că niciodată nu vom fi suficient de „buni” pentru ei. Dar eram mândră de noi – pentru că reușisem fără ajutorul nimănui.

Acum stau pe balconul nostru mic și privesc apusul peste blocuri. Mă întreb: oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare câți au simțit că familia ar trebui să fie sprijin și nu povară? Voi ce ați fi făcut în locul meu?