Pe telefonul soțului meu am găsit mesaje de la altă femeie: Povestea Mariei din Ploiești

— Ce faci, Maria? De ce te uiți așa la mine?

Vocea lui Ion răsună din hol, dar eu nu pot să-i răspund. Stau pe marginea patului, cu telefonul lui în mână, iar inima îmi bate atât de tare încât simt că o să-mi spargă pieptul. Pe ecranul telefonului, încă licărește un mesaj: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd din nou.”

Nu știu ce să fac. Să urlu? Să plâng? Să mă prefac că nu am văzut nimic? Mă ridic încet și mă uit la mine în oglindă. O femeie de 58 de ani, cu părul deja încărunțit pe la tâmple, cu riduri adânci în jurul ochilor. O femeie care a crescut doi copii, care a muncit o viață întreagă la fabrica de confecții din Ploiești, care a pus mereu familia pe primul loc.

Ion intră în cameră. Se uită la mine și vede telefonul în mâna mea. Fața i se schimbă brusc.

— Ce faci cu telefonul meu?

Îi arăt ecranul fără să spun nimic. Tăcerea dintre noi e mai grea decât orice cuvânt. Îl văd cum încearcă să-și găsească cuvintele, dar nu reușește.

— Maria, nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e, Ion? Explică-mi tu!

Vocea îmi tremură. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să-i dau satisfacția asta. Nu după tot ce am făcut pentru el.

— E doar o colegă de la serviciu… Glumeam… Nu înseamnă nimic.

Îl privesc fix. Îl cunosc prea bine ca să nu-i simt minciuna. Îmi amintesc de toate serile când venea târziu acasă, de mirosul străin de parfum pe hainele lui, de mesajele la care răspundea pe ascuns.

— De cât timp durează?

Nu răspunde imediat. Se uită în podea.

— De câteva luni…

Mă simt ca și cum cineva mi-ar fi tras pământul de sub picioare. Mă așez din nou pe pat și-mi pun capul în mâini.

— Maria, te rog… Nu vreau să te pierd. A fost o prostie. N-am vrut să te rănesc.

Îl aud, dar nu-l ascult cu adevărat. În mintea mea se derulează toată viața noastră împreună: nunta noastră mică din satul bunicilor mei, nașterea copiilor noștri, serile când ne certam pentru bani sau pentru că nu avea timp pentru familie, dar mereu ne împăcam până la urmă.

— Ce vrei să fac acum, Ion? Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic? Să-ți gătesc ciorba preferată și să-ți calc cămășile ca și cum nu mi-ai fi sfâșiat inima?

El tace. Știu că nu are răspunsuri. Știu că nici eu nu le am.

În zilele următoare, casa noastră devine un câmp de luptă tăcut. Copiii noștri, Andreea și Vlad, simt tensiunea chiar dacă nu le spunem nimic. Andreea mă sună într-o seară:

— Mamă, ce se întâmplă între tine și tata? Parcă nici nu mai vorbiți…

Nu pot să-i spun adevărul. Nu vreau să-i stric imaginea despre tatăl ei.

— E doar oboseala, mamă… Nimic grav.

Dar ea știe că mint. O mamă simte când copilul ei suferă, iar un copil simte când mama lui minte.

Într-o seară, Ion vine acasă mai devreme decât de obicei. Se așază lângă mine pe canapea și încearcă să mă ia de mână.

— Maria, hai să vorbim ca doi oameni mari. Am greșit. Nu vreau să pierd tot ce avem pentru o prostie.

Îl privesc lung. Vreau să-l cred, dar nu pot. Încrederea e ca o oglindă spartă: poți lipi cioburile, dar crăpătura rămâne mereu acolo.

— Și dacă te iert? Cum pot să mai am încredere în tine?

Nu știe ce să răspundă. Nici eu nu știu dacă vreau să-l iert sau dacă vreau să plec. M-am gândit chiar să mă mut la Andreea pentru o vreme, dar mi-e teamă că dacă plec, totul se va rupe definitiv.

Într-o duminică dimineață, Vlad vine acasă cu soția lui și nepoțica lor. Casa se umple de râsete și gălăgie, dar eu mă simt ca o străină în propria familie. Mă uit la Ion cum se joacă cu nepoata noastră și mă întreb dacă el chiar regretă sau doar îi pare rău că l-am prins.

Seara, după ce toți pleacă, mă duc la biserică. Mă așez pe ultima bancă și plâng în liniște. Mă rog pentru putere, pentru liniște, pentru un semn că trebuie să fac mai departe.

Preotul mă vede și vine lângă mine:

— Maria, Dumnezeu ne pune la încercare uneori ca să ne arate cât putem duce. Dar uneori trebuie să ne iertăm și pe noi înșine că am avut încredere orbește.

Cuvintele lui mă urmăresc zile întregi.

Într-o seară, îl chem pe Ion la masă și îi spun:

— Nu știu dacă pot să te iert acum. Dar știu că nu vreau să trăiesc cu ură în sufletul meu. O să avem nevoie de timp… Poate o să avem nevoie de ajutor.

El dă din cap încet și-mi ia mâna în a lui.

— Sunt aici, Maria. Oricât va dura.

Nu știu ce va fi mâine sau peste un an. Poate vom reuși să trecem peste asta sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăruri.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu frica trădării în suflet? Oare chiar putem ierta cu adevărat sau doar ne mințim că putem merge mai departe?