„Plec,” a spus ea fără emoție: „Nu ne va lăsa să trăim în pace”

Lidia stătea la capătul mesei de sufragerie, cu ochii reci și neînduplecați. Tensiunea din cameră era palpabilă, suficient de densă pentru a fi tăiată cu un cuțit. Fiul ei, Mihai, stătea vizavi de ea, cu fața marcată de disconfort. Lângă el, soția lui, Elena, se juca nervos cu șervețelul.

„Plec,” a spus Lidia fără emoție, vocea ei lipsită de orice sentiment. „Nu ne va lăsa să trăim în pace.”

Fața Elenei s-a înroșit puternic. S-a ridicat brusc, răsturnând scaunul în proces. Fără un cuvânt, a fugit din cameră, pașii ei răsunând pe hol.

Mihai a privit-o plecând, inima lui scufundându-se. S-a întors către mama sa, care acum îl privea cu un amestec de dispreț și dezamăgire.

„De unde ai găsit fata aceea neatractivă?” a scuipat Lidia, ochii ei îngustându-se. „Sub ce piatră ai dezgropat-o?”

„Mamă, ea nu este neatractivă,” a protestat Mihai slab. „Este soția mea.”

Lidia a pufnit, dând ochii peste cap. „Soția ta? Este o rușine pentru această familie. Uită-te la ea! Nici măcar nu poate face față unei cine simple fără să fugă ca un copil.”

Mihai și-a strâns pumnii sub masă, încercând să-și păstreze calmul. „Mamă, nu înțelegi. Elena este o persoană minunată. Este bună, inteligentă și mă iubește.”

„Iubire?” a râs Lidia disprețuitor. „Ce știe ea despre iubire? Nu este decât o povară. Te va trage în jos cu mediocritatea ei.”

Mihai a simțit cum furia îi crește în interior. „Destul, mamă. Nu ai dreptul să vorbești așa despre Elena.”

Ochii Lidiei au strălucit de furie. „Oh, nu am dreptul? Ei bine, lasă-mă să-ți spun ceva, Mihai. Atâta timp cât sunt în viață, nu voi accepta niciodată acea femeie ca parte din această familie.”

Mihai s-a ridicat, scaunul lui scârțâind zgomotos pe podea. „Atunci poate că e timpul să plecăm,” a spus el încet.

Fața Lidiei s-a contorsionat de furie. „Să plecați? Ai alege-o pe ea în locul mamei tale?”

Mihai a tras adânc aer în piept, încercând să se calmeze. „Da, mamă. Aș alege-o.”

Ochii Lidiei s-au umplut de lacrimi de furie și trădare. „Bine,” a spus ea printre dinți strânși. „Plecați atunci. Dar nu vă așteptați să vă primesc cu brațele deschise când inevitabil ea îți va distruge viața.”

Mihai s-a întors de la mama sa, inima lui grea de tristețe. A mers pe hol pentru a o găsi pe Elena stând pe marginea patului lor, cu fața îngropată în mâini.

„Elena,” a spus el încet, așezându-se lângă ea.

Ea s-a uitat la el, ochii ei roșii și umflați de plâns. „Îmi pare rău, Mihai,” a șoptit ea. „Nu am vrut să cauzez toate aceste probleme.”

Mihai și-a înfășurat brațele în jurul ei, ținând-o strâns. „Nu este vina ta,” a murmurat el. „Mama mea… este doar fixată în felul ei de a fi.”

Elena a suspinat, sprijinindu-se în brațele lui. „Nu știu cât mai pot suporta asta.”

Mihai i-a sărutat vârful capului, simțind un val de vinovăție. „Vom găsi o soluție,” i-a promis el. „Vom găsi o cale să facem asta să funcționeze.”

Dar adânc în sufletul lui, știa că drumul lor înainte va fi plin de provocări și durere. Prăpastia dintre mama lui și soția lui părea insurmontabilă și nu putea scutura sentimentul că dragostea lor ar putea să nu fie suficientă pentru a acoperi distanța.

În timp ce stăteau acolo în tăcere, ținându-se strâns unul de altul, Mihai nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva luptau o bătălie pierdută.