Prânzul Furăcios și Umbra Soacrei: Povestea Sofiei

— Nu pot să cred! Am muncit o oră la prânzul ăsta, iar acum… nu mai e nimic! Am deschis frigiderul cu inima bătându-mi nebunește, sperând că poate doar am uitat unde am pus caserola. Dar nu, era clar: disparuse. M-am uitat în jur, ca și cum răspunsul s-ar fi ascuns printre rafturi sau printre borcanele cu murături ale Marianei, soacra mea.

De când m-am mutat cu Vlad, soțul meu, în casa părinților lui din Ploiești, am simțit mereu că pășesc pe coji de ouă. Mariana, mama lui Vlad, era genul de femeie care știa tot ce mișcă în casă și nu ezita să-și spună părerea despre orice. Dar azi… azi a trecut o limită.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. O notificare de la Instagram. Am deschis aplicația fără să mă gândesc prea mult și m-am blocat: o poză cu prânzul meu — salată de quinoa cu legume coapte și piept de pui la grătar — aranjat frumos pe farfuria ei preferată. Sub poză, Mariana scrisese: „Prânz sănătos, făcut cu dragoste (și puțină inspirație de la nora mea).” Zeci de like-uri și comentarii: „Ce bine arată!”, „Ești o gospodină desăvârșită!”

Mâinile mi s-au încleștat pe telefon. Am simțit cum îmi urcă furia în obraji. M-am dus direct în sufragerie, unde Mariana stătea pe canapea, cu telefonul în mână și un zâmbet satisfăcut pe buze.

— Mariana, ai văzut cumva prânzul meu? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Ah, Sofia dragă, da! Era acolo, în frigider. Am zis că nu se supără nimeni dacă-l gust. Oricum, tu mereu gătești prea mult! Și uite ce frumos a ieșit poza! Ai văzut câte aprecieri am primit?

Vlad a intrat în cameră exact atunci. A simțit tensiunea din aer.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic grav, Vlad, doar că mama ta mi-a luat prânzul fără să mă întrebe și acum se laudă cu el pe Instagram, am spus printre dinți.

Mariana a ridicat din umeri.

— Vai, ce sensibilă ești! E doar mâncare. Nu trebuie să faci atâta caz pentru o salată.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Nu era vorba doar despre mâncare. Era despre respect. Despre faptul că nu aveam niciodată un colț doar al meu în casa asta. Că orice făceam era mereu sub lupa Marianei: cum gătesc, cum spăl vasele, cum mă îmbrac sau cum vorbesc cu Vlad.

În acea seară, după ce Vlad a încercat să calmeze spiritele fără succes („Hai, Sofi, las-o baltă, e mama…”), m-am retras în camera noastră și am plâns în tăcere. M-am simțit invizibilă și neputincioasă.

A doua zi dimineață, la cafea, Mariana a început să povestească râzând cum „a salvat” prânzul de la uitare și cât de apreciată se simte online.

— Poate data viitoare faci și tu mai mult, Sofia, să ajungă pentru toată lumea!

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc. Am decis atunci că trebuie să vorbesc serios cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot așa. Nu e normal să nu am niciun spațiu al meu aici. Mama ta nu mă respectă. Nu e prima dată când face asta.

El a oftat.

— Știu că nu e ușor… Dar știi cum e mama. Nu vrea rău. Poate ar trebui să-i spui direct ce te deranjează.

Mi-am adunat curajul și am mers la Mariana.

— Mariana, vreau să vorbim ceva serios. Pentru mine contează mult să simt că am și eu locul meu aici. Când îmi iei lucrurile fără să mă întrebi sau când te lauzi cu ele ca și cum ar fi ale tale… mă doare. Nu e doar despre mâncare. E despre respect.

Ea a tăcut o clipă, apoi a dat ochii peste cap.

— Of, Sofia… Ești prea sensibilă! Eu doar încerc să te ajut să te integrezi în familie. Dacă vrei să fii parte din noi, trebuie să fii mai deschisă!

M-am ridicat de la masă cu lacrimi în ochi. Am realizat că oricât aș încerca să explic sau să mă fac auzită, pentru ea nu voi fi niciodată suficient de bună sau „de-a casei”.

În zilele următoare am început să evit bucătăria când era ea acolo. Mi-am pus numele pe caserole și am încercat să-mi văd de treabă. Dar tensiunea plutea în aer la fiecare masă comună.

Odată, când am venit mai devreme acasă de la serviciu, am auzit-o pe Mariana vorbind la telefon cu sora ei:

— …Da’ ce să-i faci? Fetele astea tinere cred că totul li se cuvine! Eu i-am făcut reclamă pe Instagram și tot ea se supără!

Am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu sau dacă într-adevăr nu am niciun drept aici.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre mutatul nostru într-un apartament separat („Nu avem bani destui încă!”), am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă toate nurorile din România trec prin asta sau dacă doar eu mă simt atât de străină în propria viață.

Poate că într-o zi voi avea curajul să-mi cer dreptul la spațiul meu — fie el și doar un raft în frigider sau o oră liniștită la masă fără priviri critice. Până atunci… mă întreb: oare câte dintre noi trăim zilnic umbra unei soacre care nu știe unde se termină granița dintre „familie” și „invazie”? Voi ce ați face în locul meu?