Prizonieră în propria bucătărie: Povestea mea cu Vlad

— Ioana, iar ai încălzit ciorba de ieri? Ți-am spus că nu-mi place mâncarea reîncălzită!

Vocea lui Vlad răsună tăios din sufragerie, iar eu, cu polonicul în mână și ochii încețoșați de aburul care se ridică din oală, simt cum mi se strânge stomacul. Nu mai știu dacă e de la foame sau de la oboseală. E a treia oară săptămâna asta când mă ceartă pentru același lucru. Mă uit la ceas: 18:45. Am ajuns acasă la 17:30, după o zi infernală la birou, și tot ce mi-am dorit a fost să mă așez cinci minute pe canapea. Dar nu, am intrat direct în bucătărie, am deschis frigiderul și am văzut resturile de la prânzul de ieri. M-am gândit că ar fi păcat să le arunc, dar Vlad nu vrea să audă.

— Vlad, e aceeași ciorbă ca ieri, dar am pus verdeață proaspătă și am încălzit-o bine… E păcat să aruncăm mâncarea.

— Nu mă interesează! Dacă nu poți găti ceva proaspăt, mai bine nu găti deloc!

Îmi vine să plâng. Nu pentru ciorbă, ci pentru mine. Pentru că nu mai știu cine sunt în afară de femeia care gătește și spală vasele. Pentru că nu mai am timp să citesc, să ies cu prietenele sau să mă uit la un film fără să mă simt vinovată că nu fac ceva „util”.

Când ne-am cunoscut, Vlad era atent, galant, mă invita la restaurante mici și cochete din centrul Bucureștiului. Îmi spunea mereu că îi place cum gătesc, dar niciodată nu mi-a spus că are această obsesie pentru mâncarea proaspătă. A început treptat, după nuntă: „Hai să facem paste azi, nu-mi place să mănânc ce a rămas de ieri.” La început mi s-a părut drăguț, apoi am început să simt presiunea.

— Mamă, tu ce faci cu mâncarea rămasă? — o întreb într-o seară pe mama la telefon.
— O pun la frigider și o mănânc a doua zi! Ce-i cu voi tinerii de azi? — râde ea.
— Vlad nu vrea nimic reîncălzit…
— Atunci să-și gătească singur!

Mi-aș dori să pot spune asta cu voce tare. Dar nu pot. Nu încă. Poate pentru că tata era la fel și mama n-a zis niciodată nimic. Poate pentru că mi-e teamă că dacă spun ceva, Vlad va pleca sau va deveni rece. Poate pentru că am crescut cu ideea că femeia trebuie să țină casa și bărbatul mulțumit.

Sâmbătă dimineața. Mă trezesc înaintea lui Vlad ca să-i fac omletă și cafea. Îmi privesc chipul în oglinda din baie: cearcăne adânci, părul prins neglijent. Îmi amintesc cum visam cândva să devin profesoară de literatură sau să scriu o carte. Acum scriu doar liste de cumpărături și rețete rapide.

La masă, Vlad citește știrile pe telefon.
— Ai pus sare în omletă?
— Da.
— Data viitoare pune mai puțină. Și vezi că pâinea nu e proaspătă.

Îmi mușc buza ca să nu izbucnesc. Aș vrea să-i spun cât de greu îmi e. Cât de mult mă doare indiferența lui față de efortul meu. Dar tac. Tac mereu.

Duminică seara suntem invitați la sora lui Vlad, Andreea. Ea râde mereu și pare relaxată.
— Ioana, tu cum reziști cu pretențiile lui Vlad? — mă întreabă ea în glumă.
Vlad râde și el:
— Ioana știe că eu nu mănânc resturi!
Toată lumea râde, dar mie îmi vine să plâng.

În drum spre casă îi spun timid:
— Vlad, poate ar trebui să încercăm să fim mai flexibili… Să nu mai aruncăm atâta mâncare…
El oftează:
— Ioana, dacă nu poți ține pasul cu mine, spune-mi! Eu am crescut așa! Nu pot mânca ce nu e proaspăt!

În acea noapte nu pot dormi. Mă uit la tavan și mă întreb: oare viața mea va fi mereu așa? Oare sacrificiul meu chiar contează pentru cineva? Oare Vlad ar face același lucru pentru mine?

Luni dimineața mă trezesc cu greu. Îmi vine să rămân în pat, dar știu că trebuie să merg la serviciu și apoi acasă — la bucătărie. La birou colegii vorbesc despre vacanțe și hobby-uri. Eu tac. Nu mai știu ce-mi place.

Seara primesc un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Mirela:
„Ioana, hai la un ceai mâine după muncă! Mi-e dor de tine!”
Îi răspund fără entuziasm:
„Nu cred că pot… trebuie să gătesc.”
Ea insistă:
„Lasă-l pe Vlad o seară! Meriți și tu o pauză!”

Mă gândesc mult la asta. Seara îi spun lui Vlad:
— Mâine ies cu Mirela după serviciu. Să-ți comanzi ceva sau să-ți gătești singur.
El mă privește uimit:
— Cum adică? Și eu ce mănânc?
— Ce vrei tu. O seară nu moare nimeni dacă nu gătesc eu.

Nu-mi vine să cred că am spus asta. Inima îmi bate tare. Vlad oftează:
— Bine… Dar vezi să nu devină un obicei!

A doua zi ies cu Mirela. Râdem, povestim, beau un ceai cald și simt cum revin la viață. Îmi dau seama cât de mult mi-a lipsit libertatea asta mică.

Când ajung acasă, Vlad e morocănos dar tăcut. Nu spune nimic despre mâncare. Eu mă simt ușoară ca o pană.

În acea noapte adorm zâmbind pentru prima dată după mult timp.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte tac din teamă sau din obișnuință? Cât timp mai trebuie să treacă până când voi avea curajul să trăiesc pentru mine?