Răzbunarea împotriva soacrei: „Ochelarii tăi sunt murdari, și porcii noștri de la țară sunt mai curați” – Cum un singur cuvânt mi-a schimbat viața

— Nu ți-e rușine să vii la masă așa? Ochelarii tăi sunt murdari, și porcii noștri de la țară sunt mai curați!
Vocea soacrei mele, Viorica, a răsunat ca un bici peste liniștea din sufragerie. M-am oprit cu lingura la jumătatea drumului spre gură, simțind cum obrajii mi se înroșesc de furie și umilință. Soțul meu, Radu, s-a prefăcut că nu aude, iar fiica noastră, Ilinca, s-a uitat speriată la mine, încercând să înțeleagă de ce mama ei tace din nou.

Nu era prima dată când Viorica mă jignea. De când m-am mutat în casa lor, după nuntă, am simțit că nu sunt decât o chiriașă tolerată. Orice aș fi făcut era greșit: găteam prea sărat, spălam rufele prea des sau prea rar, nu știam să cresc copilul „ca la țară”. Dar astăzi, cuvintele ei au atins ceva adânc în mine. Poate pentru că tocmai primisem vestea că mama mea are nevoie de o operație urgentă la Cluj și nu aveam bani să o ajut. Poate pentru că mă simțeam deja la pământ și nu mai puteam suporta încă o umilință.

— Viorica, ajunge! am spus cu voce tremurată. Nu mai pot. Dacă ai ceva de spus, spune-mi direct, dar nu mă mai compara cu animalele!

Pentru o clipă, toată lumea a amuțit. Radu s-a uitat la mine ca și cum aș fi înnebunit. Viorica a ridicat sprâncenele, surprinsă că am îndrăznit să-i răspund.

— Vai de mine, ce ți-a venit? De când ai tu gură să-mi vorbești așa? La noi în casă nu se țipă la bătrâni!

— Nu țip, dar nici nu mai pot să tac. De ani de zile mă faci de râs în fața tuturor. Nu contează ce fac, niciodată nu e bine. M-am săturat!

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, dar nu m-am oprit. Pentru prima dată în viața mea, am simțit că trebuie să mă apăr.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! a spus Viorica rece. Casa asta e a noastră.

— Și Radu? Ce zice Radu? am întrebat cu disperare.

Soțul meu s-a ridicat încet de la masă.

— Hai să nu facem circ… Ești obosită, Livia. Las-o pe mama…

— Nu! Nu mai pot! Dacă tu nu mă aperi, mă apăr singură!

Am ieșit din sufragerie trântind ușa. M-am dus în camera noastră și am început să-mi strâng hainele în valiză. Ilinca a venit după mine plângând.

— Mami, unde pleci?

— Nu știu încă, puiule… Dar nu mai pot sta aici unde nimeni nu mă respectă.

În seara aceea am dormit cu Ilinca strâns lipită de mine. Radu nu a venit să vorbească cu mine. A doua zi dimineață, am plecat la mama la oraș. Am lăsat totul în urmă: hainele pe care nu le-am putut lua, amintirile dureroase și speranța că poate într-o zi voi fi acceptată.

La Cluj, am găsit o cameră mică la o prietenă din liceu, Mirela. Mama era deja internată și avea nevoie de cineva lângă ea. Am început să lucrez ca vânzătoare într-un magazin alimentar ca să pot plăti tratamentul și chiria. Era greu – salariul era mic, Ilinca trebuia dusă la grădiniță și nopțile le petreceam plângând de dorul unei vieți normale.

Într-o zi, după două luni de la plecare, Radu m-a sunat.

— Livia… Mama zice că poate ai exagerat. Când te întorci acasă?

— Acasă? Care acasă? Unde sunt tratată ca o slugă?

— Hai să nu dramatizăm… Știi cum e mama…

— Nu! Știu cum ești tu! Niciodată nu m-ai apărat! Niciodată nu ai avut curaj să-i spui mamei tale să se oprească!

Am închis telefonul tremurând. Pentru prima dată am simțit că nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo.

Au trecut luni. Mama s-a făcut bine după operație. Eu am început să mă obișnuiesc cu viața la oraș – era greu, dar eram liberă. Ilinca s-a adaptat repede la grădinița nouă și a început să zâmbească din nou.

Într-o zi, Mirela m-a întrebat:

— Nu ți-e dor de Radu?

— Mi-e dor de omul care credeam că e… Dar nu mi-e dor de bărbatul care m-a lăsat singură în fața mamei lui.

Am început să merg la consiliere psihologică. Am descoperit cât de mult m-au afectat anii de umilințe și cât de puțin mă prețuisem pe mine însămi. Am cunoscut alte femei care treceau prin aceleași lucruri – unele au rămas din frică sau rușine, altele au avut curajul să plece.

După un an, Radu a venit la Cluj să ne vadă.

— Livia… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Mama e bolnavă acum… Poate ar trebui să ne împăcăm…

L-am privit lung. Nu mai eram fata speriată care accepta orice pentru liniște.

— Radu… Poate că ar trebui să-ți ceri iertare și ție însuți că ai lăsat-o pe mama ta să ne distrugă familia.

A plecat fără să spună nimic. Eu am rămas cu Ilinca și cu mama mea într-o cameră mică dar plină de pace.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău plecând. Dar știu sigur că pentru prima dată în viața mea am ales demnitatea în locul fricii.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi în umbra unei soacre abuzive? Câte dintre ele au curajul să spună „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?