„Ridică-te și fă-mi o cafea!” – Cum cumnatul meu a distrus liniștea familiei și de ce nu pot să-mi iert soțul

„Ridică-te și fă-mi o cafea!” — vocea lui Sorin răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, într-o dimineață de sâmbătă. Mă uit la el, încă în pijamale, cu ochii umflați de nesomn, și nu-mi vine să cred că am auzit bine. Radu, soțul meu, stă la masă, cu privirea în ceașca de ceai, evitând să mă privească. În aer plutește o tensiune grea, ca o ceață care nu vrea să se ridice.

Sorin, fratele mai mic al lui Radu, a venit la noi „doar pentru două săptămâni”, după ce s-a certat cu iubita lui și a rămas fără locuință. De atunci, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie invizibil. Sorin nu doar că nu ajută cu nimic, dar se comportă ca și cum ar fi la hotel: lasă vasele murdare peste tot, își aruncă hainele pe canapea și cere mereu ceva — ba mâncare, ba cafea, ba telecomanda.

În primele zile am încercat să fiu politicoasă. „E totuși fratele lui Radu”, mi-am spus. Dar când l-am văzut cum îi vorbește urât fetiței noastre, Mara, pentru că l-a trezit din somn cu râsetele ei, am simțit cum mi se strânge inima. Mara are doar șase ani și nu înțelege de ce unchiul Sorin e mereu nervos.

Într-o seară, după ce am strâns masa singură iar Sorin s-a retras în camera de oaspeți cu telefonul în mână, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, nu mai pot. Nu e normal ce se întâmplă. Mara e speriată de el, eu sunt epuizată… Tu chiar nu vezi?

Radu oftează adânc.

— E fratele meu… Ce vrei să fac? Să-l dau afară?

— Nu! Dar măcar să-i spui să se comporte civilizat! Să ajute și el cu ceva! Să nu mai țipe la Mara!

Radu tace. Îl văd cum se zbate între loialitatea față de mine și cea față de fratele lui. Dar tăcerea lui doare mai tare decât orice ceartă.

Zilele trec greu. Sorin devine tot mai obraznic. Într-o dimineață, când îi spun că nu pot să-i fac cafeaua pentru că trebuie să o pregătesc pe Mara pentru școală, îmi aruncă o privire disprețuitoare:

— Păi ce faci toată ziua acasă? Nici măcar o cafea nu poți să faci?

Simt cum îmi ard obrajii de rușine și furie. Radu e acolo, dar nu spune nimic. Mă simt singură în propria casă.

Într-o seară, Mara vine plângând la mine:

— Mami, de ce țipă unchiul Sorin la mine? Eu doar am vrut să mă joc cu el…

O strâng în brațe și simt cum mi se rupe sufletul. Nu mai pot suporta. Mă duc la Radu și îi spun răspicat:

— Ori vorbești cu el, ori plec eu cu Mara la mama!

Radu mă privește speriat. Nu cred că m-a văzut vreodată atât de hotărâtă.

— Bine… O să vorbesc cu el.

A doua zi dimineață, îl aud pe Radu încercând să-i explice lui Sorin că trebuie să respecte regulile casei. Sorin râde batjocoritor:

— Ce-ai pățit, frate? Ți-a pus nevasta coada pe spinare?

Radu roșește și tace din nou. Îmi dau seama că nu va avea niciodată curajul să-i spună adevărul: că ne face viața un coșmar.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate momentele în care am pus familia pe primul loc, în care am tăcut ca să fie liniște. Dar liniștea asta e doar o iluzie. Mă simt trădată nu doar de Sorin, ci mai ales de Radu.

După două săptămâni care mi s-au părut o eternitate, Sorin anunță că pleacă. Nu-și cere scuze, nu mulțumește pentru găzduire. Doar își ia valizele și pleacă trântind ușa.

Casa rămâne în sfârșit liniștită. Dar între mine și Radu s-a așternut o distanță rece. Nu mai pot privi la el fără să simt un nod în gât.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, îl întreb:

— De ce n-ai fost de partea mea? De ce ai lăsat să fim umiliți în propria casă?

Radu ridică din umeri.

— E greu… E familie…

Mă uit la el și simt că nu-l mai recunosc. Oare cât din noi trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe respectul față de noi înșine?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar știu sigur că nu vreau ca Mara să crească într-o casă unde mama ei tace și înghite orice umilință.

Mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm aparențele unei familii fericite?