„Ridică-te și fă-mi o cafea”: Cum cumnatul meu a zguduit liniștea casei noastre timp de două săptămâni

— Ridică-te și fă-mi o cafea, că mă doare capul de la drum!
Vocea lui Sorin a răsunat ca un tunet în liniștea dimineții de sâmbătă. M-am ridicat buimacă din pat, cu ochii încă lipiți de somn, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Sorin, fratele mai mic al soțului meu, își făcea apariția pe neanunțate, dar de data asta părea mai hotărât ca niciodată să rămână.

— Sorin, nu trebuia să ajungi abia diseară? am întrebat încercând să-mi maschez iritarea.

— Am prins trenul de dimineață. Oricum, nu-i bai, nu? Aveți loc destul. Și-apoi, cine face cafeaua mai bună ca tine?

Am zâmbit forțat și m-am dus în bucătărie. În timp ce mă uitam la ibricul care fierbea pe aragaz, simțeam cum mi se adună în piept o nemulțumire veche, pe care încercasem mereu să o ignor. Sorin era genul acela de om care nu știa ce înseamnă limitele. Își lăsa hainele peste tot, vorbea tare la telefon, se băga în discuțiile noastre ca și cum ar fi fost stăpânul casei.

Soțul meu, Mihai, părea mereu prins la mijloc între mine și fratele lui. Îl iubea pe Sorin, dar nu vedea sau nu voia să vadă cât de mult mă deranja prezența lui. În acea dimineață, Mihai a venit în bucătărie cu ochii încă adormiți.

— Lasă-l, dragă, e obosit după drum. O să stea doar până mâine.

Dar „mâine” s-a transformat în două săptămâni. Două săptămâni în care casa noastră s-a umplut de zgomot, dezordine și certuri mocnite. Sorin nu făcea nimic să ajute. Își lăsa vasele nespălate, își aducea prietenii fără să întrebe, fuma pe balcon și arunca chiștoacele peste balustradă.

Într-o seară, după ce am găsit iarăși chiuveta plină de vase murdare și scrumiera răsturnată pe masă, am cedat.

— Sorin, te rog frumos, poți să-ți strângi după tine? Nu suntem la hotel aici!

A ridicat din umeri cu un zâmbet ironic.

— Ce-ai, măi cumnată? Ești cam nervoasă în ultima vreme. Nu te mai recunosc.

Mihai a încercat să calmeze spiritele.

— Haideți, nu vă certați pentru prostii. Sorin e musafirul nostru.

— Musafir? De două săptămâni? am izbucnit eu. Când are de gând să plece?

Sorin s-a ridicat brusc de la masă.

— Dacă vă deranjez așa tare, pot să plec chiar acum!

Dar nu a plecat. A doua zi era tot acolo, trântind ușile și bombănind prin casă. Începusem să mă simt străină în propria mea locuință. Nu mai aveam intimitate nici măcar în dormitor; Sorin intra fără să bată dacă avea nevoie de ceva.

Într-o după-amiază, când Mihai era la serviciu și eu încercam să lucrez de acasă, Sorin a venit în sufragerie cu o bere în mână.

— Auzi, tu chiar nu ai altceva mai bun de făcut decât să stai toată ziua pe laptop?

Am simțit cum îmi fierbe sângele.

— Sorin, am deadline-uri! Nu pot să stau la povești acum.

A dat din mână a lehamite și a ieșit trântind ușa. Am început să plâng în tăcere. Mă simțeam neputincioasă și singură. Îmi era rușine să-i spun lui Mihai cât de rău mă simt; știam că nu vrea conflicte cu fratele lui.

În acea seară am avut o discuție aprinsă cu Mihai.

— Nu mai pot! Nu mai suport! Casa asta nu mai e a mea!

Mihai m-a privit lung, cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— E fratele meu… N-am cum să-l dau afară.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru tine?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Tu ești familia mea. Dar și el e familia mea…

În noaptea aceea am dormit separat. M-am simțit trădată și invizibilă. A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Am plecat la niște prieteni. Să nu vă mai certați din cauza mea.”

Am simțit un val de ușurare amestecat cu vinovăție. Mihai m-a luat în brațe fără să spună nimic. Timp de câteva zile am mers ca pe coji de ouă prin casă, evitând subiectul Sorin.

Când l-am revăzut peste câteva luni la o aniversare de familie, Sorin m-a privit altfel — cu o urmă de regret în ochi. Nu am vorbit despre cele două săptămâni petrecute împreună, dar ceva se schimbase între noi toți.

Acum mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de cei dragi și unde începe dreptul nostru la liniște și respect? Poate că uneori granițele sunt singura formă reală de iubire.