„Ridică-te și fă-mi o cafea!” – Cum ginerele meu a dat peste cap liniștea casei noastre și am învățat unde se termină răbdarea unei mame

— Ridică-te și fă-mi o cafea! vocea lui Rareș a tăiat liniștea dimineții ca un cuțit. M-am ridicat brusc din pat, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Nu era prima dată când ginerele meu ridica tonul, dar niciodată nu o făcuse atât de direct, atât de lipsit de respect. M-am uitat la fiica mea, Ioana, care stătea cu ochii în pământ, strângându-și halatul pe lângă corp ca și cum ar fi vrut să dispară.

În bucătărie, aburul cafelei s-a amestecat cu gustul amar al umilinței. Rareș s-a așezat la masă, fără să spună un cuvânt de mulțumire. Ioana a încercat să schimbe subiectul, vorbind despre vreme, dar el a ignorat-o complet. Am simțit cum ceva se rupe în mine — nu era doar lipsa de respect față de mine, ci și față de ea, fata mea.

Au venit la noi pentru două săptămâni, după ce apartamentul lor din București a intrat în renovare. Am acceptat fără ezitare, bucuroasă că îi voi avea aproape. Dar încă din prima zi, Rareș a început să-și arate adevărata față. Se plimba prin casă ca un stăpân, dădea ordine, critica totul: „De ce e atât de rece în sufragerie?”, „Nu găsești nimic în frigiderul ăsta!”, „Cine pune covoarele așa?”

Ioana încerca să-l tempereze, dar Rareș nu asculta. Într-o seară, când am pus ciorbă pe masă, a împins farfuria și a spus:

— Nu poți să gătești ceva normal? Mereu ciorbă acră și carne fiartă!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Soțul meu, Vasile, a strâns din maxilare, dar nu a zis nimic. Știam că nu vrea scandal. După cină, Ioana a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, te rog să ai răbdare cu el… E stresat cu serviciul și cu renovarea.

Am dat din cap, dar în sufletul meu începea să crească o revoltă pe care nu o mai puteam controla. În fiecare zi apărea alt motiv de ceartă: ba nu era destul detergent la baie, ba televizorul era prea tare sau prea încet. Rareș părea că vrea să demonstreze ceva — poate că el conduce acum familia?

Într-o dimineață, l-am auzit țipând la Ioana:

— Nu ești bună de nimic! Nici măcar cafeaua nu știi să o faci cum trebuie!

Am intrat val-vârtej în sufragerie.

— Rareș! Ajunge! Nu mai accept să vorbești așa nici cu mine, nici cu fata mea!

A rămas blocat o clipă, apoi a început să râdă batjocoritor.

— Asta e casa ta? Atunci fă ordine ca lumea!

Ioana plângea în tăcere. Am simțit că mă sufoc. În acea seară am avut o discuție cu Vasile.

— Nu mai pot, Vasile. Îmi vine să-i dau afară!

— E ginerele nostru… Ce-o să zică lumea? Să mai rabdăm puțin…

Dar nu mai puteam. În ziua următoare, când Rareș a început iar să țipe pentru că nu găsea telecomanda, i-am spus calm:

— Rareș, dacă nu-ți convine aici, puteți pleca oricând. Eu nu mai pot trăi sub presiunea asta.

A tăcut pentru prima dată. Ioana m-a privit cu ochii mari și umezi.

— Mamă… îmi pare rău… Nu știu ce să fac…

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Nu e vina ta. Dar trebuie să înțelegi că nimeni nu are dreptul să ne umilească în propria casă.

În acea noapte au făcut bagajele și au plecat la sora lui Rareș din Ploiești. Casa a rămas goală și liniștită, dar inima mea era plină de griji pentru Ioana. Oare va avea puterea să pună limite? Oare va înțelege că dragostea nu înseamnă supunere oarbă?

Au trecut câteva zile până când Ioana m-a sunat:

— Mamă… ai avut dreptate. Nu pot trăi așa. M-am întors la București singură. Vreau să divorțez.

Am plâns amândouă la telefon. Știam că decizia ei va fi judecată de rude și vecini — „Cum să divorțeze? Ce rușine!” — dar pentru prima dată am simțit că am făcut ce trebuie ca mamă.

Acum stau pe canapea și mă uit la ceașca de cafea aburindă. Mă întreb: câte mame mai rabdă umilința doar pentru liniștea aparentă a familiei? Unde se termină răbdarea și începe respectul de sine? Poate că uneori trebuie să ne ridicăm și să spunem „Ajunge!” — chiar dacă doare.