„Ridică-te și fă-mi o cafea!” – Cum mi-a distrus cumnatul weekendul de familie și de ce nu pot să-mi iert soțul

— Ridică-te și fă-mi o cafea! vocea lui Sorin a spart liniștea dimineții, ca o palmă peste obraz. M-am uitat la el, încă amețită de somn, cu ceașca mea aburindă în mână. Era ora șapte, sâmbătă dimineața, iar eu visam la un weekend liniștit, doar cu Vlad și copiii. Dar Sorin, fratele mai mic al lui Vlad, se mutase la noi „doar pentru două săptămâni”, după cum spusese Vlad, și deja simțeam că nu mai am aer.

Am încercat să ignor tonul lui, dar privirea lui insistentă m-a făcut să mă ridic, să-i torn cafeaua și să-i pun zahărul exact cum îi place. Vlad, care citea știrile pe telefon, nu a schițat niciun gest. Nici măcar nu s-a uitat la mine. M-am simțit invizibilă, ca o menajeră în propria casă.

— Mulțumesc, cumnată, a spus Sorin, fără să mă privească, apoi a început să răsfoiască ziarul. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când se purta așa. De când venise, totul era despre el: ce vrea să mănânce, la ce oră vrea să doarmă, ce program să aibă copiii ca să nu-l deranjeze. Și Vlad… Vlad nu spunea nimic. Parcă nu voia să-l supere pe Sorin, de parcă fratele lui era un copil bolnav, nu un bărbat de 34 de ani.

În acea zi, am încercat să mă ocup de treburile casei, să mă joc cu copiii, să gătesc, să fac totul să pară normal. Dar Sorin era peste tot. Când am pus masa, a strâmbat din nas la ciorba de legume.

— Nu ai și ceva carne? Nu pot să mănânc doar iarbă, a spus el, râzând. Vlad a zâmbit stânjenit și a dat din umeri.

— Poate facem grătar mâine, a zis el, evitând să mă privească.

— Da, dar să nu fie prea devreme, că eu dorm până la 11, a adăugat Sorin, ca și cum ar fi fost la hotel.

În seara aceea, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, nu mai pot. Sorin se poartă ca și cum totul i s-ar cuveni. Nu mă ajută cu nimic, nu respectă nimic din casa asta. Și tu… tu nu spui nimic.

Vlad a oftat, evitând să mă privească.

— E fratele meu, Irina. Are o perioadă grea. A fost dat afară de la muncă, s-a certat cu iubita lui… Nu vreau să-l supăr și eu.

— Dar pe mine mă supără! Pe mine nu mă vezi? Nu contează cum mă simt eu?

— Nu exagera, Irina. E doar pentru două săptămâni. Hai să avem răbdare.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu era prima dată când Vlad punea familia lui înaintea noastră. Îmi aminteam de Crăciunul trecut, când mama lui Vlad a venit și a criticat tot ce făcusem, iar el nu a zis nimic. Sau de vara trecută, când sora lui a stat la noi trei săptămâni și eu am dormit pe canapea, ca să aibă ea loc în dormitor.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Sorin a început să comenteze și la copii, să le spună să nu mai alerge prin casă, să nu mai facă zgomot. Într-o seară, când Maria, fetița noastră de șase ani, a vărsat un pahar cu apă pe covor, Sorin a țipat la ea:

— Ești neîndemânatică! Nu te-a învățat nimeni să fii atentă?

Maria a început să plângă, iar eu am simțit cum mi se rupe inima. M-am dus la ea, am luat-o în brațe și am privit spre Vlad, așteptând să spună ceva. Dar el s-a uitat în altă parte, rușinat.

În acea noapte, nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut, în care am acceptat să fiu pusă pe ultimul loc, doar ca să nu fie scandal. M-am întrebat de ce trebuie să-mi sacrific liniștea, copiii, căsnicia, doar pentru ca Vlad să nu-și supere familia. Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul meu la respect?

A doua săptămână a fost și mai grea. Sorin a început să aducă prieteni acasă, să stea până târziu, să fumeze pe balcon, să lase mizerie peste tot. Într-o seară, am găsit chiștoace de țigară în ghivecele mele cu flori. Am simțit că explodez.

— Sorin, te rog să nu mai fumezi pe balcon. Copiii dorm cu geamul deschis și intră fumul în cameră.

— Hai, lasă, cumnată, că nu moare nimeni de la un pic de fum. Ești prea sensibilă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Vlad era în bucătărie, spăla vasele, dar nu a spus nimic. Am intrat după el, tremurând de nervi.

— Vlad, nu mai pot! Ori vorbești tu cu el, ori vorbesc eu. Nu mai suport să fiu tratată așa în propria mea casă!

Vlad a lăsat farfuria din mână și m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Irina, te rog, mai ai puțină răbdare. Pleacă duminică. Nu vreau să stric relația cu el.

— Dar relația noastră? Pe aia nu o strici?

Nu a răspuns. Am simțit că mă sufoc. În acea noapte, am dormit cu copiii, iar Vlad a rămas singur în dormitor. Nu am mai vorbit până duminică, când Sorin și-a făcut bagajele și a plecat, lăsând în urmă o casă răvășită și o familie pe muchie de cuțit.

După ce a plecat, Vlad a venit la mine, cu ochii în pământ.

— Îmi pare rău, Irina. Nu am știut cum să gestionez situația. Nu vreau să te pierd.

— Dar deja m-ai pierdut, Vlad. Nu știu dacă pot să te iert pentru că m-ai lăsat singură, pentru că nu m-ai apărat. Nu știu dacă mai pot să am încredere că, data viitoare, vei fi de partea mea.

Acum, când mă uit la copiii mei și la Vlad, mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină iubirea și începe renunțarea la sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?