Salariul Meu, Dragostea Lui: Povestea Unei Iubiri Sub Semnul Controlului

— Irina, unde sunt bonurile de la cumpărăturile de ieri?

Vocea lui Radu răsună tăios din bucătărie, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi amintesc dacă am pus bonurile în sertarul cu facturi sau le-am uitat în geantă. Mă ridic încet de pe canapea, cu inima bătându-mi nebunește.

— Cred că sunt în geantă, răspund încet, evitând să-l privesc în ochi.

Radu oftează zgomotos și vine spre mine. Îmi ia geanta și începe să caute printre lucrurile mele. Găsește bonurile, le studiază cu atenție, apoi mă privește acuzator.

— Ai cumpărat cafea de la automat? Nu ți-am spus că avem cafea acasă? De ce arunci banii pe prostii?

Înghit în sec și încerc să-mi găsesc cuvintele. Nu e prima dată când se întâmplă asta. De fapt, e deja o rutină. În fiecare lună, de când ne-am căsătorit, îi dau lui tot salariul meu. La început mi s-a părut normal — așa făcea și mama cu tata, iar el spunea mereu că „bărbatul trebuie să țină casa”. Dar tata nu o controla niciodată pe mama așa cum face Radu cu mine.

M-am obișnuit să cer bani pentru orice: pentru șampon, pentru o ciocolată, pentru un bilet de autobuz. La început râdeam împreună de cât de „organizată” e familia noastră. Acum nu mai râd. Acum mă simt ca un copil pedepsit care trebuie să ceară voie pentru orice gest mărunt.

Seara, când fetele noastre, Ana și Mara, dorm deja, mă uit la ele și mă întreb ce exemplu le dau. Oare vor crește crezând că dragostea înseamnă să renunți la tine? Că trebuie să te lași controlată ca să fii acceptată?

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, mă întreabă dacă vreau să mergem la o cafea după program. Ezit. Nu am bani la mine și nici nu pot să-i cer lui Radu pentru așa ceva — ar fi scandal.

— Nu pot azi, îi spun zâmbind forțat. Poate altădată.

Mihaela mă privește lung.

— Irina, tu niciodată nu poți. E totul bine acasă?

Îmi simt obrajii arzând. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu pot vorbi despre asta cu nimeni. Cine m-ar crede? Radu e un om respectat în oraș, toți îl știu ca fiind muncitor și serios.

Într-o seară, după ce fetele adorm, încerc să deschid subiectul cu el.

— Radu, aș vrea să păstrez și eu o parte din salariu. Pentru mine… pentru cheltuieli personale.

El se uită la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie din lume.

— Ce nevoie ai tu de bani? Tot ce ai nevoie îți iau eu. Nu vezi că nu te lipsești de nimic? Dacă vrei ceva, îmi spui mie.

Simt cum mi se taie respirația. Îmi vine să țip, dar nu pot. Îmi adun curajul și continui:

— Nu e vorba doar de lucruri… E vorba să simt că am și eu control asupra vieții mele.

Radu râde scurt.

— Control? Ce control? Ai familie, ai copii sănătoși, ai casă! Ce-ți mai trebuie?

Mă ridic de la masă și mă duc în dormitor. Mă privesc în oglindă și nu mă mai recunosc. Unde e fata veselă care visa să fie independentă? Unde e femeia care voia să fie un model pentru fetele ei?

În zilele următoare devin tot mai tăcută. La serviciu evit discuțiile despre bani sau familie. Acasă fac totul mecanic: gătesc, spăl, ajut fetele la teme. Noaptea plâng în pernă ca să nu mă audă nimeni.

Într-o dimineață primesc un mesaj de la mama: „Irina, vino pe la noi diseară.”

Merg cu fetele după școală. Mama mă privește atent și mă întreabă:

— Ești bine? Pari obosită…

Nu mai pot minți.

— Mamă… nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu…

Mama oftează și mă ia în brațe.

— Știi că poți oricând să vii acasă dacă ai nevoie…

Cuvintele ei mă liniștesc și mă sperie în același timp. Seara îi spun lui Radu că am fost la mama. Se încruntă.

— Ce-ați vorbit?

— Nimic special… Am stat cu fetele.

Simt că nu mă crede. În acea noapte visez că fug cu fetele mele undeva departe, unde nimeni nu ne controlează fiecare pas.

Timpul trece greu. Într-o zi primesc o ofertă de avansare la serviciu — un post care ar presupune mai mulți bani și mai multă responsabilitate. Șeful meu îmi spune:

— Irina, meriți asta! Ești printre cei mai buni oameni ai noștri.

Mă bucur pentru o clipă, apoi îmi amintesc: ce rost are dacă oricum nu voi vedea niciun ban?

Ajung acasă și îi spun lui Radu despre ofertă. Se uită la mine rece:

— Și ce vrei să faci? Să muncești mai mult ca să cheltui mai mult?

Nu răspund nimic. În acea seară iau o decizie: trebuie să schimb ceva. Pentru mine și pentru fetele mele.

Încep să pun deoparte mici sume din banii de protocol sau din resturile de la cumpărături. Îmi deschid un cont separat fără știrea lui Radu. Mă simt vinovată și eliberată în același timp.

Într-o zi îl aud pe Radu vorbind cu fratele lui la telefon:

— Femeile astea… dacă le dai nas, ți se urcă în cap! Trebuie ținute din scurt!

Atunci mi se face lumină: nu e vorba despre dragoste sau grijă — e vorba despre control.

Într-o seară îi spun mamei adevărul:

— Mamă, cred că trebuie să plec… Nu mai pot trăi așa.

Ea mă strânge tare în brațe:

— Orice decizie iei, sunt aici pentru tine.

Nu știu încă dacă voi avea curajul să plec sau dacă voi reuși să-l fac pe Radu să înțeleagă cât rău face acest control asupra mea. Dar știu sigur că nu vreau ca fetele mele să creadă că iubirea înseamnă frică sau dependență totală.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare cât timp mai putem confunda controlul cu dragostea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?