Săpunul simplu și adevărul amar: Povestea despărțirii mele de Radu

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele cu săpunul acela simplu, pe care îl cumpăram mereu la ofertă de la supermarketul din colț. Mâinile îmi erau roșii de la apă caldă, iar lacrimile mi se amestecau cu spuma albă.

Radu a ridicat din umeri, fără să se uite la mine. — Iar începi? Nu știu ce vrei de la mine, Maria. Avem tot ce ne trebuie. Avem un apartament frumos, părinții ne susțin, nunta e aproape. Ce-ți mai lipsește?

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. Avea dreptate, în felul lui. Aveam tot ce ar fi trebuit să-mi doresc: o logodnă frumoasă, un inel pe deget, promisiunea unei vieți liniștite. Dar nu mai eram eu. În fiecare zi mă trezeam cu sentimentul că joc un rol într-o piesă scrisă de altcineva.

Totul a început să se destrame în ziua în care mama lui Radu a venit la noi acasă cu o listă întreagă de invitați pentru nuntă. — Să nu uiți să-i suni pe verișorii din Bacău, Maria! Și să te ocupi de aranjamentele florale, că tu ai gusturi bune. Eu și mama ta ne ocupăm de meniu.

Mama mea a zâmbit forțat și a dat din cap aprobator. — Da, Maria știe ce are de făcut. E fată serioasă.

Am simțit cum mă strâng umerii sub greutatea acestor așteptări. Toată lumea părea să știe ce e mai bine pentru mine. Eu nu mai știam nimic.

În fiecare seară, după ce plecau părinții sau prietenii care veneau să ne felicite pentru logodnă, rămâneam singură cu gândurile mele. Radu se uita la televizor sau ieșea la o bere cu băieții. — Nu te mai gândi atâta, Maria! Toate fetele visează la o nuntă ca a noastră.

Dar eu nu visam la nuntă. Visam să fiu văzută, ascultată, iubită pentru cine sunt eu, nu pentru cine ar trebui să fiu.

Într-o seară, după o ceartă banală despre cine să ducă gunoiul, am izbucnit: — Radu, tu mă iubești? Sau iubești ideea de a avea o soție care face totul ca la carte?

El a râs scurt: — Ce întrebare e asta? Normal că te iubesc. Dar nu poți să te plângi mereu. Toată lumea are probleme.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar eram prea sensibilă. Poate nu eram făcută pentru viața asta „normală”. Am încercat să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Maria, tu nu mai ești tu. Nu te-am văzut niciodată atât de tristă. Dacă nu ești fericită acum, crezi că vei fi după nuntă?

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să observ lucruri pe care le ignorasem: cum Radu nu mă întreba niciodată cum a fost ziua mea, cum deciziile importante le lua fără mine, cum orice discuție despre sentimente era evitată sau minimalizată.

Într-o duminică dimineață, când făceam curat în bucătărie, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la tata. „Maria, nu uita niciodată cine ești și ce meriți.” Tata murise când aveam 16 ani și mereu îmi spunea că valoarea mea nu depinde de nimeni altcineva.

Am plâns ore întregi în acea zi. Am realizat că mă pierdusem pe drum. Că acceptasem prea multe compromisuri doar ca să nu dezamăgesc pe nimeni.

Când i-am spus lui Radu că vreau să rupem logodna, a rămas mut. — Ești nebună? Ce-o să zică lumea? Ce-o să le spunem părinților?

— Spune-le adevărul. Că nu mai pot trăi o minciună.

A urmat iadul: telefoane de la mama lui Radu, lacrimi de la mama mea („Maria, gândește-te bine! O să rămâi singură!”), priviri acuzatoare din partea rudelor („Cum poți să faci așa ceva după tot ce au investit în voi?”). M-am simțit vinovată pentru toată durerea provocată.

Dar pentru prima dată după mult timp am simțit și o eliberare ciudată. În liniștea care s-a lăsat după furtună, am început să mă regăsesc. Am ieșit la plimbare singură prin Herăstrău, am citit cărți pe care le abandonasem de ani de zile, am început să scriu din nou în jurnal.

Au trecut luni până când familia mea a acceptat decizia mea. Mama încă oftează când vede rochia de mireasă ascunsă în dulap („Poate o vei purta totuși într-o zi…”). Prietenii s-au împărțit: unii m-au susținut, alții m-au judecat.

Dar cel mai greu a fost să mă împac cu mine însămi. Să accept că nu sunt egoistă dacă aleg fericirea mea în locul aparențelor. Că merit mai mult decât o viață trăită după regulile altora.

Astăzi încă spăl vasele cu același săpun simplu și mă gândesc cât de mult m-am schimbat. Nu mai am un inel pe deget și nici promisiunea unei nunți perfecte. Dar am ceva mult mai prețios: liniștea de a fi eu însămi.

Oare câte femei trăiesc încă în umbra unor relații care nu le reprezintă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?