Schimbarea Valentinei: Între Farduri, Sală și Oglinzi Sparte

— Valentina, tu ești? am întrebat, rămânând blocată în pragul ușii, cu sacoșa de fructe în mână. În fața mea, o femeie cu părul perfect coafat, sprâncene arcuite și buze roșii ca cireșele, îmi zâmbea larg. Era Valentina, dar nu Valentina pe care o știam de zece ani, cea care mă întâmpina mereu în pijamale, cu părul prins într-un coc neglijent și cu urme de făină pe obraji de la prăjiturile făcute cu copiii.

— Da, eu sunt! Ce surpriză plăcută! Hai, intră, să nu răcești, mi-a răspuns ea, cu o voce mai veselă decât de obicei, dar cu o notă ciudată de grabă.

Am pășit înăuntru, simțind mirosul de parfum scump amestecat cu cel de cafea proaspătă. Pe masa din sufragerie, reviste de modă, o trusă de machiaj deschisă și două gantere mici. Copiii, Mara și Vlad, se jucau tăcuți în colțul camerei, iar Ștefan nu era nicăieri.

— Ștefan e la birou, ca de obicei, a spus Valentina, citindu-mi gândurile. Vine târziu, uneori nici nu apucăm să cinăm împreună. Dar eu… eu am început să am grijă de mine. Nu mai pot să mă las pe mine pe ultimul loc. Nu mai vreau să fiu doar mama și soția care așteaptă.

Am zâmbit, dar în sufletul meu s-a strecurat o umbră de neliniște. Valentina nu fusese niciodată genul să se plângă sau să se pună pe primul loc. O știam mereu cu grijă pentru ceilalți, mereu cu zâmbetul pe buze, chiar și când era obosită sau supărată. Acum, însă, părea altcineva. Am încercat să glumesc:

— Să nu-mi spui că te-ai apucat de sală!

— Ba chiar da! De trei ori pe săptămână. Și am început să mă machiez, să mă îmbrac frumos, să ies cu fetele. Nu mai vreau să mă uit în oglindă și să nu mă recunosc. Știi, la început mi-a fost greu, dar acum simt că trăiesc din nou.

Am încercat să schimb subiectul, dar Valentina a continuat, cu o sinceritate care m-a dezarmat:

— Știi ce e cel mai greu? Să vezi că omul de lângă tine nu te mai vede. Ștefan vine acasă, mănâncă, se uită la știri și adoarme pe canapea. Nu mă mai întreabă nimic, nu mă mai atinge, nu mă mai privește. Parcă am devenit invizibilă. Și atunci am zis: gata, trebuie să fac ceva pentru mine.

Am simțit un nod în gât. O înțelegeam, dar mă temeam că schimbarea asta ascunde mai mult decât o simplă dorință de a se regăsi. Am privit-o pe Valentina cum își aranja părul în oglindă, cu gesturi precise, aproape mecanice. În ochii ei am văzut o tristețe adâncă, ascunsă sub straturi de fond de ten și rimel.

— Și copiii? am întrebat, încercând să nu par prea curioasă.

— Sunt bine. Îi iubesc, dar nu vreau să mă pierd pe mine pentru ei. Îmi fac timp pentru ei, dar și pentru mine. Nu mai pot să fiu doar o umbră în propria mea viață.

În seara aceea, când Ștefan a ajuns acasă, am simțit tensiunea dintre ei ca pe o sfoară întinsă la maximum. El a intrat grăbit, cu telefonul la ureche, a dat din cap spre mine și a trecut pe lângă Valentina fără să o privească. Ea a oftat, s-a ridicat și a mers la bucătărie, lăsându-l singur în sufragerie.

— Ce faci, Ștefan? am încercat să sparg gheața.

— Muncă, ce să fac… Valentina e tot timpul plecată, copiii la grădiniță, eu la birou. Parcă nu mai suntem o familie. Dar ce să facem? Asta e viața, nu? a spus el, cu o voce obosită, fără vlagă.

Am rămas cu ei câteva zile. Am văzut cum Valentina pleca dimineața devreme la sală, se întorcea cu zâmbetul pe buze, dar ochii îi rămâneau triști. Seara, când copiii adormeau, ea se retrăgea în dormitor, cu laptopul în brațe, navigând pe rețelele sociale, admirând poze cu femei frumoase, cupluri fericite, vieți perfecte. Ștefan, în schimb, rămânea în sufragerie, cu ochii în televizor, absent, de parcă ar fi vrut să uite de tot ce se întâmplă în jur.

Într-o noapte, am auzit-o pe Valentina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Valentina, ești bine?

— Nu… Nu mai știu cine sunt. Nu mai știu dacă mai pot să fiu femeia care eram. Ștefan nu mă mai iubește, nu mă mai vede. Poate nici eu nu-l mai iubesc. Poate totul s-a terminat și nu vreau să recunosc. Dar nu pot să plec. Nu pot să-i las pe copii fără familie. Ce să fac? Cum să trăiesc așa?

Am îmbrățișat-o, fără să spun nimic. Știam că nu există răspunsuri simple. Știam că, uneori, viața ne duce pe drumuri pe care nu le-am ales, dar pe care trebuie să le parcurgem.

În dimineața următoare, Valentina a ieșit din casă mai devreme ca de obicei. Am găsit pe masă o scrisoare pentru Ștefan. Am citit-o fără să vreau:

„Ștefan, nu știu dacă mai putem fi fericiți împreună. Am încercat să mă schimb, să mă regăsesc, să te fac să mă vezi din nou. Dar poate că nu mai avem nimic de împărțit. Poate că am crescut în direcții diferite. Nu vreau să te rănesc, dar nici să mă pierd pe mine. Avem doi copii minunați, dar nu putem trăi doar pentru ei. Trebuie să găsim o cale să fim sinceri cu noi înșine. Valentina.”

Ștefan a citit scrisoarea și a rămas nemișcat, cu ochii în lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, am văzut în el nu doar bărbatul obosit de muncă, ci omul care și-a pierdut soția fără să-și dea seama.

Am plecat de la ei cu sufletul greu. Mă întreb și acum: câți dintre noi nu ne pierdem, încet-încet, în rutina zilnică, fără să mai vedem omul de lângă noi? Câți dintre noi nu ne ascundem tristețea sub un machiaj perfect sau sub ore petrecute la sală, sperând să fim văzuți, iubiți, înțeleși?

Poate că, uneori, cea mai mare dramă nu e despărțirea, ci faptul că ajungem să fim străini în propria noastră viață. Voi ce ați face în locul Valentinei? Ați avea curajul să vă regăsiți, chiar dacă asta înseamnă să pierdeți tot ce ați construit?