Scrisoarea care mi-a sfâșiat familia: Când propria mamă îți cere pensie alimentară

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am strigat, cu scrisoarea tremurând între degete, în timp ce soțul meu, Radu, mă privea neputincios din pragul bucătăriei.

Era o după-amiază de martie, cu ploaie măruntă și cer plumburiu, când viața mea s-a răsturnat. Tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la temele copiilor, când Radu mi-a întins plicul. Pe spate, scrisul mamei, același pe care-l recunoșteam din rarele felicitări de Crăciun. Am deschis, fără să bănuiesc ce urmează. Cuvintele m-au lovit ca un pumn: „Solicit, conform legii, pensie de întreținere de la tine, fiica mea, pentru că nu mă pot întreține singură.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Mama, femeia care m-a lăsat la bunici când aveam șapte ani, care nu m-a sunat nici măcar de ziua mea, îmi cerea bani. Nu o vizitasem de ani de zile. Ultima dată când am văzut-o, la înmormântarea bunicii, nici măcar nu m-a îmbrățișat. A stat într-un colț, cu ochii în pământ, și a plecat înainte să se termine slujba.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat Radu, cu voce joasă.

Nu știam. Mă simțeam prinsă între furie și vinovăție. Îmi aminteam serile când plângeam în patul bunicii, întrebând de ce nu vine mama să mă ia acasă. Îmi aminteam cum îi scriam scrisori pe care nu le trimiteam niciodată, de teamă să nu mă respingă din nou. Și acum, după atâția ani, venea la mine nu cu o vorbă bună, ci cu o cerere legală.

Am sunat-o. Mi-a răspuns după al treilea apel, cu vocea răgușită:

— Da, Ana?

— Mamă, ai trimis tu scrisoarea asta?

— Da, am trimis. Nu mai pot, Ana. Sunt bolnavă, nu am bani de medicamente. Tu ai familie, ai serviciu bun. Ești singura mea fată.

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar furia a ieșit la suprafață:

— Și unde ai fost când eram copil? Când aveam nevoie de tine? Acum îți amintești că ai o fată?

A tăcut. Am auzit doar respirația ei grea. Apoi, încet:

— Știu că am greșit. Dar nu mai am pe nimeni. Tatăl tău e mort, frații mei nu mă ajută. Nu cer mult, Ana. Doar atât cât să pot trăi.

Am închis. M-am prăbușit pe canapea și am plâns. Radu a venit lângă mine, m-a luat în brațe.

— Nu ești obligată să faci nimic, Ana. Nu după tot ce ți-a făcut.

Dar eram. Legal, eram. Și, undeva, în adâncul sufletului, simțeam că și moral. Oricât aș fi urât-o, era mama mea. Dar cum să-i dau bani femeii care m-a abandonat? Cum să-i explic copiilor mei că trebuie să ajut pe cineva care nu m-a ajutat niciodată?

În zilele următoare, am început să nu mai dorm. Mă certam cu Radu aproape în fiecare seară. El spunea că nu trebuie să-i dau nimic. Eu oscilam între dorința de a mă răzbuna și nevoia de a nu fi ca ea. Sora mea, Irina, cu care nu vorbisem de ani de zile, m-a sunat când a aflat de la o vecină.

— Ana, nu-i da nimic! Știi bine că nu-i pasă de noi. O să-ți ceară mereu mai mult.

— Dar dacă chiar nu are cu ce trăi?

— Să se descurce! Așa cum ne-a lăsat și pe noi să ne descurcăm.

Am închis. Mă simțeam mai singură ca niciodată. La serviciu, nu mă puteam concentra. Copiii mă întrebau de ce sunt tristă. Le-am spus că am o problemă cu bunica. Fetița mea, Maria, m-a întrebat:

— Dar tu o iubești pe bunica?

N-am știut ce să răspund. O iubeam? Sau doar voiam să fiu iubită de ea?

Într-o seară, am visat-o pe bunica. Mă mângâia pe păr și-mi spunea: „Iartă, Ana. Nu pentru ea, pentru tine.” M-am trezit plângând. Am decis să mă duc la mama. Am luat trenul spre satul unde locuia. Casa era dărăpănată, mama stătea pe un scaun, cu un șal vechi pe umeri. M-a privit cu ochii roșii.

— Nu am venit să te cert, mamă. Dar vreau să înțeleg de ce.

A început să plângă. Mi-a povestit cum a rămas singură, cum a pierdut serviciul, cum a încercat să mă caute, dar nu a avut curaj. Cum s-a simțit vinovată în fiecare zi. Nu știu dacă am crezut tot ce mi-a spus. Dar am văzut în ochii ei o durere pe care nu o mai văzusem.

Am decis să-i trimit bani. Nu mulți, dar suficient cât să nu moară de foame. Am făcut-o nu pentru ea, ci pentru mine. Ca să pot merge mai departe. Dar rana nu s-a închis. Familia mea s-a rupt și mai tare. Irina nu-mi mai vorbește. Radu mă privește uneori cu reproș. Copiii nu înțeleg de ce plâng uneori fără motiv.

Mă întreb, în fiecare seară: suntem oare datori să plătim pentru greșelile părinților noștri? Sau putem, într-o zi, să ne eliberăm de trecut și să fim doar noi înșine?