Secretul mamei – Prețul moștenirii de familie

— Mamă, te rog, nu-i spune Irinei. Nu trebuie să știe nimeni.

Vocea lui Vlad tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de ora nouă seara, iar eu tocmai terminasem de spălat vasele. M-am așezat pe scaunul din bucătărie, cu telefonul lipit de ureche, încercând să-mi dau seama dacă fiul meu chiar era disperat sau doar exagera, așa cum mai făcuse uneori în adolescență.

— Vlad, ce s-a întâmplat? Ai pierdut serviciul? Ai făcut vreo prostie? — am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu, mamă, nu e vorba de asta. Am nevoie de bani urgent. O să-ți explic totul când ne vedem. Dar te rog, nu-i spune Irinei. Dacă află… nu știu ce se va întâmpla cu noi.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Vlad și Irina păreau mereu fericiți, cel puțin la suprafață. Aveau un apartament frumos în București, o fetiță de patru ani, Ana-Maria, și păreau că au tot ce le trebuie. Dar știam prea bine că aparențele pot fi înșelătoare.

— Bine, Vlad. Vin mâine la tine. Dar să știi că nu-mi place deloc situația asta.

Noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Mă întrebam ce s-ar fi putut întâmpla. Vlad nu fusese niciodată risipitor, dar nici nu știa să spună „nu” când venea vorba de prieteni sau de mici plăceri. Irina era mai calculată, mai rece uneori, dar mereu cu picioarele pe pământ.

A doua zi am luat trenul spre București. Pe drum, mi-am amintit de tata și de felul în care ascundea mereu problemele de mama ca să nu o îngrijoreze. Poate că așa suntem noi, femeile din familia Popescu: purtăm poverile celorlalți pe umeri și ne mințim că facem asta pentru binele tuturor.

Vlad m-a așteptat la gară. Avea cearcăne adânci și privirea pierdută.

— Hai să mergem la o cafenea, mamă. Nu vreau să discutăm acasă.

Am intrat într-o cafenea mică, unde mirosea a cafea proaspăt râșnită și a ploaie. Vlad a început să-mi povestească despre un prieten care l-a convins să investească într-o afacere cu criptomonede. „E sigur, Vlad! O să câștigi dublu!”, îi spusese prietenul. Dar banii s-au dus și prietenul a dispărut.

— Mamă, am luat din banii pentru rata la apartament. Dacă Irina află… nu știu ce o să facă. Te rog, ajută-mă! Îți dau banii înapoi imediat ce pot.

Mi-am mușcat buza și am simțit cum mă cuprinde furia — nu pe Vlad, ci pe mine însămi, pentru că nu l-am învățat să fie mai prudent. Dar ce puteam face? Să-l las să piardă casa? Să-i spun Irinei și să asist la destrămarea familiei lor?

— Îți dau banii, Vlad. Dar vreau să-mi promiți că nu mai faci niciodată așa ceva fără să vorbești cu mine sau cu Irina.

A dat din cap rușinat și mi-a strâns mâna peste masă.

Au trecut două luni de atunci. Vlad mi-a returnat o parte din bani, dar între timp am început să mă simt tot mai vinovată față de Irina. De fiecare dată când mă suna sau venea la noi la țară cu Ana-Maria, aveam impresia că știe ceva sau că mă judecă din priviri.

Într-o duminică după-amiază, când toată familia era adunată la masă pentru ziua soțului meu, Irina a venit la bucătărie cât timp ceilalți râdeau în sufragerie.

— Mamă-soacră, pot să te întreb ceva?

Am simțit un nod în gât.

— Sigur, Irina. Ce s-a întâmplat?

— Vlad e foarte schimbat în ultima vreme. Nu mai doarme noaptea, e mereu nervos… Tu știi ceva? S-a întâmplat ceva la serviciu?

Am ezitat o clipă prea lungă.

— Nu știu nimic sigur… poate doar stresul de la muncă — am bâiguit eu.

Irina m-a privit lung, apoi a oftat și a ieșit fără să mai spună nimic. Atunci am știut că minciuna mea nu va rămâne ascunsă mult timp.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am uitat la Vlad cum se juca cu Ana-Maria și m-am întrebat dacă am făcut bine ascunzând adevărul sau dacă am pus o bombă cu ceas sub temelia familiei lor.

În următoarele săptămâni, atmosfera dintre Vlad și Irina s-a răcit vizibil. Într-o seară târzie, Vlad m-a sunat din nou.

— Mamă… cred că Irina știe ceva. E rece cu mine, nu mai vorbește ca înainte…

— Vlad, poate ar trebui să-i spui tu adevărul. E mai bine decât să afle din altă parte…

— Nu pot! O pierd dacă află!

Mi-am dat seama atunci cât de mult rău poate face un secret ținut „pentru binele familiei”.

Într-o zi de joi, când eram singură acasă și ploua mărunt afară, Irina a venit pe neașteptate la mine.

— Vreau să știu adevărul — mi-a spus direct, fără ocolișuri. — Ce s-a întâmplat cu Vlad? De ce ai început să-l acoperi?

Am simțit cum mi se frânge inima. Am început să plâng și i-am povestit totul: despre bani, despre frica lui Vlad și despre teama mea că familia lor s-ar putea destrăma dacă ar afla adevărul prea devreme.

Irina a tăcut mult timp după ce am terminat povestea.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că n-a avut încredere în mine… Și tu ai ales să-l protejezi pe el în loc să fii sinceră cu mine.

A plecat fără să mai spună altceva. Din ziua aceea relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Acum stau singură în bucătăria mea și mă întreb: oare cât de mult avem voie să ascundem adevărul pentru liniștea familiei? Merită sacrificiul acesta prețul pe care îl plătim cu toții?