Semne că mă împinge departe: Povestea mea cu Vlad

— Ella, nu mai insista, am spus că nu vreau să vorbesc acum!
Vocea lui Vlad răsună tăios prin bucătăria mică, iar eu rămân cu mâna pe cana de ceai, tremurând ușor. Plouă afară, iar picăturile bat ritmic în geam, dar înăuntru e liniște apăsătoare. Mă uit la el, la spatele lui întors, la felul în care evită să mă privească. Nu era prima dată când discuțiile noastre se terminau așa, dar în ultimele luni, ceva s-a schimbat.

Mă numesc Ella și am 29 de ani. Povestea mea nu e una ieșită din comun, dar pentru mine a fost totul. L-am cunoscut pe Vlad la o petrecere de Crăciun, când râdeam amândoi de glumele proaste ale lui Radu, prietenul nostru comun. Ne-am îndrăgostit repede, cu pasiune și promisiuni de viitor. Trei ani mai târziu, stăm la aceeași masă, dar între noi s-a așezat o distanță pe care nu știu cum s-o traversez.

La început, Vlad era atent la orice detaliu: îmi aducea flori fără motiv, îmi scria mesaje lungi când eram la serviciu și mă asculta cu răbdare când îi povesteam despre certurile dintre mama și tata. Acum, dacă îi spun ceva despre ziua mea, oftează și se uită la telefon. Dacă îl întreb ce are, ridică din umeri sau îmi spune că sunt prea sensibilă.

Într-o seară, după o zi grea la birou, am ajuns acasă și l-am găsit pe Vlad pe canapea, cu ochii în televizor. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor și a zis:

— Ella, sunt obosit. Lasă-mă puțin.

M-am retras în dormitor și am plâns în pernă. Nu era prima dată când mă respingea fizic sau emoțional. Începuse să iasă tot mai des cu băieții — Radu, Doru și Mihai — și să vină târziu acasă. Când îl întrebam unde a fost, răspundea vag:

— La o bere. Ce contează?

Într-o duminică dimineață, am încercat să vorbim serios.

— Vlad, simt că te îndepărtezi de mine. Ce se întâmplă?

A oftat și a dat ochii peste cap:

— Iar începi? Nu e nimic. Ești tu prea stresată.

Am început să mă îndoiesc de mine. Poate chiar eram prea stresată? Poate cer prea mult? Dar apoi am observat alte lucruri: nu mai făcea planuri cu mine pentru weekenduri; dacă propuneam să mergem la film sau la munte, găsea mereu scuze. De ziua mea a uitat complet — mi-a spus că a avut o zi grea la muncă și a adormit devreme.

Mama mea a observat că sunt tristă și m-a întrebat într-o seară:

— Ella, ce se întâmplă cu voi? Parcă nu mai ești tu.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Fata mea, dacă un bărbat vrea să plece, o va face oricum. Nu te agăța de cineva care nu te mai vrea.

Dar eu nu voiam să renunț. Am încercat să-l surprind cu cina preferată, să-i scriu bilețele drăguțe sau să-i propun mici escapade. De fiecare dată părea deranjat sau indiferent.

Într-o seară, după ce a venit acasă mirosind a alcool și a parfum străin, am simțit că ceva s-a rupt definitiv.

— Vlad, te rog să fii sincer cu mine. Mai vrei să fim împreună?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Nu știu ce vreau.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am dormit pe canapea în noaptea aceea și dimineața am plecat devreme la serviciu. La birou nu mă puteam concentra; colega mea, Ioana, m-a tras deoparte:

— Ella, ești palidă. Ce ai pățit?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ioana m-a privit cu blândețe:

— Știi că unii bărbați fac asta intenționat? Nu au curajul să rupă relația și te împing pe tine să o faci ca să nu fie ei „băiatul rău”.

M-am gândit mult la vorbele ei. În zilele următoare am început să văd totul altfel: Vlad nu era doar distant; era aproape ostil uneori. Îmi critica hainele, gătea doar pentru el sau își făcea planuri fără să mă includă.

Într-o seară am găsit pe masa din sufragerie o carte pe care i-o dădusem cadou de ziua lui — era aruncată printre facturi neplătite și hârtii vechi. M-am uitat la ea și am simțit un val de furie și tristețe.

Am decis să-l confrunt încă o dată:

— Vlad, dacă nu mă mai vrei în viața ta, spune-mi! Nu mă mai chinui așa!

S-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp. Ochii lui erau reci.

— Poate ar trebui să luăm o pauză…

Atunci am știut că totul s-a terminat. Am făcut bagajele și am plecat la mama pentru câteva zile. Ploua din nou când am ieșit din bloc; aceeași ploaie ca atunci când am simțit prima dată că ceva nu e în regulă.

Au trecut câteva luni de atunci. Încerc să mă regăsesc și să-mi reconstruiesc viața fără Vlad. Încerc să nu mă mai întreb ce aș fi putut face diferit sau dacă vina e la mine.

Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: De ce ne e atât de greu să spunem adevărul atunci când nu mai iubim? De ce alegem să rănim prin tăcere și indiferență?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu — dar oare câți dintre noi au trecut prin asta fără să știe că sunt împinși departe intenționat?