„Soacra Cere o Casă în Suburbii: Acum Andrei o Ignoră”

Nu mai pot suporta mama soțului meu. Ne-a împins să-i cumpărăm o casă nouă cu un dormitor. Dar după un timp, s-a răzgândit, iar acum trebuie să ne mutăm cu copilul nostru mic. Atât Andrei, cât și eu am crescut în familii de clasă mijlocie. Nimeni din familiile noastre nu avea mulți bani, dar părinții noștri întotdeauna se asigurau că avem ce ne trebuie. Am muncit din greu să ajungem unde suntem astăzi și în sfârșit începeam să ne simțim confortabil din punct de vedere financiar. Asta până când mama lui Andrei, Elena, a decis că vrea să se mute în suburbii.

Elena a fost întotdeauna puțin pretențioasă, dar nu ne-am gândit niciodată că se va ajunge la asta. L-a sunat pe Andrei într-o seară, spunând că nu mai suportă să trăiască în oraș. Zgomotul, traficul, oamenii—era prea mult pentru ea. Voia un loc liniștit în suburbii unde să se poată relaxa și bucura de pensie. Andrei și cu mine am discutat ore întregi. Nu aveam banii necesari pentru a-i cumpăra o casă direct, dar Elena insista că nu mai poate aștepta.

După multe deliberări, am decis să luăm un împrumut pentru a-i cumpăra o casă mică cu un dormitor într-un cartier liniștit la aproximativ o oră de oraș. Nu era ideal, dar ne-am gândit că o va face fericită și ne va oferi liniște sufletească. Pentru o vreme, părea că totul va fi bine. Elena s-a mutat în noua ei casă și părea mulțumită.

Dar apoi, doar câteva luni mai târziu, l-a sunat din nou pe Andrei. De data aceasta, a spus că casa este prea mică și prea departe de oraș. Îi era dor de prieteni și de confortul vieții urbane. Voia să se mute înapoi și se aștepta să o ajutăm să vândă casa și să găsească un nou loc în oraș.

Andrei era furios. Deja luase muncă suplimentară pentru a ajuta la plata împrumutului pentru casa ei, iar acum voia să se mute înapoi? A încercat să raționeze cu ea, dar Elena nu ceda. Spunea că nu mai poate trăi în suburbii și că trebuie să o ajutăm.

Eram blocați. Nu ne permiteam să cumpărăm o altă casă și nu puteam vinde casa pe care tocmai o cumpărasem fără a suferi o pierdere financiară uriașă. Ca să fie și mai rău, Elena a început să-l sune pe Andrei de mai multe ori pe zi, cerând actualizări despre vânzarea casei și întrebând când îi vom găsi un nou loc.

Andrei a început să-i ignore apelurile. Vedea numele ei pe ecranul telefonului și lăsa apelul să meargă la mesageria vocală. Îl distrugea pe dinăuntru, dar nu știa ce altceva să facă. Amândoi eram epuizați încercând să jonglăm cu locurile noastre de muncă, să avem grijă de copilul nostru mic și să facem față cerințelor constante ale Elenei.

Într-o seară, după ce am pus-o pe fiica noastră la culcare, Andrei s-a prăbușit în lacrimi. A recunoscut că nu știe cât timp mai poate continua așa. Ne înecam în datorii și cerințele Elenei doar înrăutățeau lucrurile. Nu aveam răspunsuri pentru el. Tot ce puteam face era să-l țin în brațe și să sper că cumva lucrurile se vor îmbunătăți.

Dar nu s-au îmbunătățit. Elena a continuat să sune, lăsând mesaje vocale din ce în ce mai furioase când Andrei nu răspundea. Situația noastră financiară devenea din ce în ce mai gravă pe zi ce trecea. Am început să întârziem cu plățile facturilor și stresul afecta relația noastră.

În cele din urmă, nu am avut de ales decât să ne mutăm noi în casa Elenei. Era înghesuit și departe de ideal, dar era singura modalitate prin care puteam avea un acoperiș deasupra capului nostru. Elena s-a mutat înapoi în oraș, lăsându-ne cu casa ei nedorită și un munte de datorii.

Andrei încă nu-i răspunde la apeluri.