Soacra mea crede că mi-am transformat soțul într-un egoist: Povestea unei năpaste de familie și a curajului de a spune „nu”

— Nu te mai recunosc, Vlad! Ce-ai pățit cu tine? De când ești cu ea, ai devenit alt om!
Vocea Lidiei, soacra mea, răsuna ca un tunet în sufrageria mică din apartamentul nostru din Drumul Taberei. Vlad, soțul meu, stătea cu ochii în podea, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când Lidia ne făcea o vizită „neanunțată” și începea să ne certe pentru orice: pentru că nu-i răspundem la telefon imediat, pentru că nu mergem la masa de duminică, pentru că Vlad nu mai sare la fiecare dorință a ei.

— Mamă, am și eu viața mea acum. Nu pot să fiu mereu la dispoziția ta, i-a spus Vlad încet, dar hotărât.

— Asta ți-a băgat ea în cap! Pe vremea mea, bărbații își respectau mamele! Nu se puneau contra lor pentru o femeie care abia a intrat în familie!

M-am simțit ca un intrus în propria casă. Am încercat să-i explic:

— Doamnă Lidia, nu vreau să vă supăr, dar Vlad are dreptul să spună ce simte. Nu cred că e egoism să-ți dorești puțin timp pentru tine sau pentru noi doi.

Ea s-a uitat la mine cu o privire tăioasă:

— Tu nu știi ce înseamnă sacrificiul! Eu am crescut singură trei copii și n-am avut timp de mofturi. Tu l-ai făcut pe Vlad să uite de familie!

Adevărul era că Vlad fusese mereu băiatul bun, cel care nu spunea niciodată „nu”, care mergea la piață pentru mama lui chiar dacă avea febră sau care își anula planurile cu prietenii ca să o ajute la zugrăvit. Când ne-am mutat împreună, am observat cât de mult îl apăsa această povară. Era mereu obosit, mereu cu gândul la ce ar trebui să facă pentru ceilalți.

Într-o seară, după ce Lidia plecase trântind ușa, Vlad s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe.

— Nu știu ce să fac… Dacă îi spun „nu”, mă simt vinovat. Dacă îi spun „da”, mă simt sufocat.

— Vlad, ai dreptul la viața ta. Nu ești egoist dacă vrei să fii fericit. Ai grijă de tine ca să poți avea grijă și de ceilalți.

Am început să lucrăm împreună la limite. Am stabilit reguli simple: nu răspundem la telefon după ora 21:00 decât dacă e urgență; duminica e ziua noastră; dacă avem planuri, nu le anulăm decât dacă e ceva grav. La început, Lidia a făcut crize de nervi. A venit la ușă plângând, urlând că o abandonăm. A sunat rudele și le-a spus că sunt o scorpie care i-a furat băiatul.

La Paște, scandalul a atins apogeul. Ne-am dus la masa de familie, iar Lidia a început să povestească tuturor cum Vlad s-a schimbat de când e cu mine.

— Nu mai vine pe la mine decât dacă îl roagă ea! Nu mai face nimic fără acordul ei! E egoist și rece!

M-am ridicat de la masă și am spus calm:

— Doamnă Lidia, nu vreau să vă rănesc, dar Vlad are nevoie de spațiu. Nu l-am schimbat eu; doar l-am ajutat să-și dea seama că are voie să spună ce simte.

Unchiul Ion a dat din cap:

— Las-o, Lidio! Și copiii cresc… N-o să stea toată viața după fusta ta!

Lidia a izbucnit în lacrimi și a plecat din cameră. Atmosfera s-a răcit brusc. Vlad m-a strâns de mână sub masă.

Seara, acasă, Vlad mi-a spus:

— Îmi pare rău că te pun în situația asta. Poate ar fi fost mai bine să tac…

— Nu! Ai făcut ce trebuia. E greu doar pentru că e nou pentru toți.

Au urmat luni grele. Lidia nu ne-a vorbit deloc. Apoi au început telefoanele pasiv-agresive: „Sper că sunteți bine… dacă nu vă deranjez…”. Am încercat să-i explic din nou:

— Nu vreau să vă iau băiatul. Vreau doar să fim respectați ca familie.

Într-o zi, Vlad a avut un accident ușor cu mașina. Lidia a venit la spital și m-a ignorat complet. S-a aplecat peste Vlad:

— Vezi? Dacă ai fi stat cu mine acasă, nu ți s-ar fi întâmplat nimic!

Vlad a ridicat privirea spre ea:

— Mamă, accidentele se întâmplă oricui. Nu poți controla totul.

A fost prima dată când am văzut-o pe Lidia fără replică.

Cu timpul, lucrurile s-au mai domolit. Lidia a început să accepte că Vlad nu mai e copilul ei mic. Relația noastră rămâne tensionată, dar am învățat să punem limite fără vinovăție.

Uneori mă întreb: oare câte femei trec prin asta? Câte dintre noi suntem acuzate că „stricăm” bărbații doar pentru că îi ajutăm să se regăsească? Voi ce ați face în locul meu?