Soacra mea mi-a transformat viața într-un coșmar, dar acum a venit rândul ei să simtă ce înseamnă suferința

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina! Ce fel de gospodină ești tu?
Vocea Vioricăi răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de zarzavat. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea, hainele, felul în care îi vorbeam lui Vlad, băiatul nostru de opt ani. Mă simțeam ca o musafiră în propria casă, mereu sub lupa unei femei care nu mă acceptase niciodată cu adevărat.

M-am căsătorit cu Radu acum doisprezece ani. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, și am știut din prima clipă că el e omul cu care vreau să-mi împart viața. Radu era calm, blând, genul acela de bărbat care știe să asculte și să te facă să râzi chiar și când plouă cu găleata afară. Dar odată cu el a venit și Viorica, mama lui. O femeie autoritară, obișnuită să aibă ultimul cuvânt în orice discuție și să-și impună voința cu orice preț.

La început am încercat să-i câștig simpatia. Îi duceam flori, îi găteam prăjiturile preferate, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară. Dar orice gest era întâmpinat cu răceală sau ironii subtile. „Nu-i nimic, Irina, o să înveți tu într-o zi cum se face cozonacul adevărat”, îmi spunea zâmbind fals, în timp ce arunca o privire critică spre bucătăria mea.

După ce s-a născut Vlad, lucrurile s-au agravat. Viorica venea zilnic la noi sub pretextul că vrea să mă ajute cu copilul. În realitate, îmi analiza fiecare mișcare: „Nu-l ține așa, îi strici coloana!”, „Nu-i da lapte praf, pe vremea mea copiii creșteau cu lapte de vacă!” Radu încerca să mă liniștească: „Las-o, Irina, așa e ea. Nu te supăra.” Dar fiecare zi era o luptă surdă pentru un strop de liniște.

Când Vlad a început școala, Viorica a decis că trebuie să-l ia ea de la ore. „Tu muncești prea mult, Irina. Lasă-l pe Vlad cu mine.” Am acceptat, gândindu-mă că poate așa voi avea puțin timp pentru mine. Dar curând am aflat că îi spunea băiatului lucruri urâte despre mine: „Mama ta nu știe să gătească”, „Mama ta nu are răbdare cu tine”. Vlad venea acasă trist și retras. Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Radu, nu mai pot. Mama ta îl influențează pe Vlad împotriva mea.
— Exagerezi, Irina. E doar protectoare.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Pentru prima dată în viață am început să mă gândesc serios la divorț. Dar îl iubeam pe Radu și nu voiam ca Vlad să crească fără tată.

Anii au trecut și răbdarea mea s-a subțiat ca firul unui firav fir de ață. Într-o zi, am găsit-o pe Viorica răscolind prin sertarele mele din dormitor.

— Ce cauți aici?
— Voiam doar să văd dacă ai pus bine actele lui Vlad.

M-am simțit invadată, umilită. Am izbucnit:

— Nu mai suport! E casa mea! Nu ai niciun drept să umbli prin lucrurile mele!

A izbucnit un scandal monstruos. Radu a încercat să ne despartă, dar era prea târziu. Din ziua aceea, relația noastră s-a schimbat radical. Am început să evit discuțiile cu ea, să mă închid în mine.

Apoi a venit pandemia și Viorica s-a îmbolnăvit grav. A trebuit să stea la noi aproape două luni. Am avut grijă de ea ca de propria mamă: i-am făcut ceaiuri, i-am adus medicamentele la pat, i-am citit din Biblie când nu putea dormi. Dar nici atunci nu s-a schimbat.

— Nu-mi place cum ai aranjat camera asta. Pe vremea mea era ordine!

Am simțit că explodez. Într-o noapte am plâns ore întregi pe balcon, gândindu-mă dacă nu cumva eu sunt problema.

Dar apoi s-a întâmplat ceva neașteptat: Viorica a avut un accident vascular ușor și a rămas cu dificultăți de vorbire și mers. Din femeia puternică și autoritară nu a mai rămas decât o umbră speriată și neajutorată. Pentru prima dată m-a privit cu ochi rugători:

— Irina… ajută-mă… te rog…

Am simțit un amestec ciudat de milă și satisfacție amară. Ani la rând am fost victima ei, iar acum soarta îi dăduse o lecție dureroasă.

Radu era distrus. Încerca să fie peste tot: la muncă, acasă, la spital. Eu am preluat tot greul casei și al îngrijirii Vioricăi. Într-o seară târzie, după ce Vlad adormise și Radu era plecat la farmacie, am stat lângă patul soacrei mele și am întrebat-o:

— De ce ai fost mereu atât de rea cu mine?

A plâns în hohote ca un copil:

— Mi-a fost frică… frică să nu-l pierd pe Radu… frică să nu fiu uitată…

Atunci am realizat cât de mult rău poate face frica nespusă într-o familie.

Acum Viorica depinde de mine pentru orice lucru mărunt. Nu mai are puterea să critice sau să comande. Uneori mă uit la ea și mă întreb dacă răzbunarea asta tăcută mă face mai fericită sau doar mai tristă.

Oare cât putem ierta? Și cât putem duce înainte ca sufletul nostru să cedeze? Poate că fiecare familie are demonii ei ascunși — dar cine are curajul să-i scoată la lumină?