Soția mea s-a schimbat radical la 56 de ani: O poveste despre criza vârstei mijlocii, familie și regăsire

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să stau în casă și să simt că viața mea s-a terminat!
Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre mirosul de cafea și pâine prăjită. Era ora șapte dimineața, iar eu abia reușisem să-mi pun o cană de cafea. M-am uitat la ea peste ziar, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau dacă iar e una dintre zilele acelea în care totul pare să o deranjeze.

— Ce s-a întâmplat acum? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Nimic nou, doar că nu mai vreau să fiu invizibilă! Vreau să simt că trăiesc, Mihai! Vreau să fac ceva pentru mine!

Am oftat. De câteva luni, Mariana părea alt om. Nu mai era femeia blândă și calmă pe care o știam de peste treizeci de ani. Începuse să meargă aproape zilnic la copiii noștri – la Irina, care locuia la două blocuri distanță cu soțul ei și cei doi copii, și la Vlad, care abia se mutase cu iubita lui într-o garsonieră la periferie. Mariana le ducea mâncare, făcea curat, le spăla hainele, ba chiar îi certa dacă nu găsea totul în ordine.

— Mamă, nu trebuie să vii în fiecare zi! îi spunea Irina într-o zi, când am trecut pe la ei. — Ne descurcăm și singuri.
— Lasă, mamă, că știu eu cum e… Și tu ai nevoie de ajutor! răspundea Mariana, cu un zâmbet forțat.

Vlad era și mai direct:

— Mamă, te rog, nu-mi mai aranja lucrurile! Nu găsesc nimic după aia!

Dar Mariana părea să nu audă. Se agita prin casele lor ca o furtună, iar când se întorcea acasă era obosită și iritată. Mie îmi vorbea tot mai puțin. Seara stătea pe telefon sau citea articole despre „redescoperirea de sine după 50 de ani”.

Într-o seară, după ce copiii au refuzat din nou ajutorul ei, a izbucnit:

— Toată viața am trăit pentru voi! Pentru tine, pentru copii! Acum ce fac? Cui îi mai pasă de mine?

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Știam că are dreptate într-un fel. Mariana fusese mereu stâlpul casei: a renunțat la serviciu când s-a născut Irina, a avut grijă de toți, a pus mereu nevoile noastre înaintea dorințelor ei. Dar acum… parcă nu mai știa cine este fără noi.

— Poate ar trebui să faci ceva pentru tine… i-am spus timid. Să te înscrii la un curs, să ieși cu prietenele…

— Prietenele mele sunt toate ocupate cu nepoții sau bolile lor! Cine să mă mai asculte?

A doua zi dimineață am găsit-o plângând în baie. M-am apropiat încet.

— Mariana…

— Lasă-mă! Nu vreau să mă vezi așa!

Am ieșit fără un cuvânt. M-am simțit neputincios. O iubeam pe Mariana, dar nu știam cum să o ajut. Parcă eram doi străini sub același acoperiș.

Într-o duminică am decis să mergem împreună la țară, la părinții mei. Poate aerul curat o va liniști, mi-am zis. Pe drum a tăcut aproape tot timpul. Când am ajuns, mama mea a întrebat-o:

— Ce-i cu tine, fată dragă? Parcă nu mai ești tu!

Mariana a izbucnit din nou:

— Nimeni nu mă mai vede! Toți au nevoie de mine doar când au probleme! În rest… sunt invizibilă!

Mama a oftat și mi-a aruncat o privire lungă.

— Mihai, ai grijă de ea… Femeile ca noi nu știu să trăiască doar pentru ele. Ne-am obișnuit să fim mereu pentru alții.

Pe drumul spre casă am încercat să deschid subiectul:

— Mariana, hai să facem ceva împreună… Să mergem la teatru sau la film…

— Nu vreau! Nu mă mai regăsesc în nimic din ce făceam înainte!

Zilele au trecut greu. Copiii au început să mă întrebe dacă mama e bine. Irina mi-a spus într-o seară:

— Tata, cred că mama are nevoie de ajutor… Poate ar trebui să meargă la un psiholog.

M-am simțit rușinat că nu m-am gândit la asta mai devreme. Într-o seară am adus vorba:

— Mariana… poate ar fi bine să vorbești cu cineva… Un specialist…

S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Crezi că sunt nebună?

— Nu… Dar cred că ai nevoie să te asculte cineva care știe cum să te ajute.

A doua zi a acceptat. A început terapia și încet-încet s-a schimbat din nou. A început să iasă la plimbare singură, să citească romane polițiste și chiar s-a înscris la un curs de pictură pentru adulți.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă avem momente tensionate. Încă simt că uneori suntem doi străini care încearcă să se regăsească după o viață trăită pentru alții.

Dar acum o văd pe Mariana altfel: ca pe o femeie care încearcă să-și găsească locul într-o lume care nu mai are nevoie de ea în același fel ca înainte.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ajungem aici? Câți reușim să ne regăsim când tot ce am construit pare că nu ne mai aparține?