„Soțul meu nu-ți va renova casa!” – Povestea unui război de familie

— Nu, Livia, nu mai vreau să aud de casa aia! Nu vezi că mama are dreptate? Casa ei e mai aproape de oraș, are toate utilitățile, iar a ta… e doar o ruină!
Vocea lui Gabi răsuna în bucătăria mică, printre pereții scorojiți și rafturile pline de borcane cu dulceață, moștenite de la bunica. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Încercam să nu plâng, să nu-i dau satisfacție Ilonei, care stătea la masă cu brațele încrucișate, privindu-mă cu un zâmbet superior.

— Gabi, nu e vorba doar de utilități. E casa copilăriei mele! Bunicul a pus fiecare cărămidă cu mâna lui. Cum să o las să se dărâme? am șoptit, abia stăpânindu-mi vocea.

Ilona a oftat teatral, ridicându-se de la masă. — Livia, dragă, nu te mai agăța de trecut. Gabi are dreptate. Casa asta nu mai are viitor. Dacă tot vreți să investiți, faceți-o într-un loc care contează. La noi, în oraș, nu aici, la marginea lumii!

Am simțit cum mă sufoc. De când m-am măritat cu Gabi, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă. Mama lui, Ilona, nu pierdea nicio ocazie să-mi arate că nu sunt destul de bună pentru fiul ei. Când am propus să renovăm casa bunicilor, a început adevăratul război. În fiecare zi, găsea un motiv să-l convingă pe Gabi că e o prostie. Ba că nu avem bani, ba că nu merită efortul, ba că „la oraș e viitorul”.

Într-o seară, după ce Ilona a plecat trântind ușa, am rămas singură cu Gabi. El s-a așezat pe canapea, cu privirea pierdută.

— Livia, nu vreau să ne certăm. Dar mama are dreptate. Nu avem bani pentru două case. Și dacă tot investim, de ce să nu fie la oraș?

— Pentru că aici e ACASĂ pentru mine! am izbucnit. Pentru tine nu contează deloc ce simt eu?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

În zilele următoare, Ilona a început să vină tot mai des. Îmi critica fiecare decizie: „De ce nu gătești ca mama lui Gabi?”, „De ce nu ai grijă mai bine de casă?”, „De ce nu vrei să te muți la oraș ca toți oamenii normali?”

Mama mea încerca să mă încurajeze la telefon:

— Livia, nu te lăsa. Casa asta e sufletul nostru. Dacă o pierzi, pierzi tot ce ai fost vreodată.

Dar presiunea era uriașă. Gabi devenea tot mai distant. Într-o zi, am găsit în buzunarul lui o broșură imobiliară cu apartamente noi din oraș. Am simțit că mă prăbușesc.

Într-o sâmbătă, am decis să vorbesc cu Ilona față în față. Am invitat-o la cafea și am încercat să-i explic:

— Doamnă Ilona, știu că vreți ce e mai bine pentru Gabi. Dar și eu am nevoie de rădăcini. Casa asta e tot ce mi-a rămas din familie. Nu pot să renunț la ea.

A râs scurt:

— Rădăcini? Fata mea, rădăcinile se usucă dacă nu le uzi cu bani și muncă. Cine o să-ți repare acoperișul? Cine o să-ți schimbe ferestrele? Gabi? El are alte planuri!

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate chiar avea dreptate. Poate visam degeaba.

În acea noapte, am plâns până dimineața. M-am gândit la bunica, la serile când stăteam împreună pe prispă și îmi spunea povești despre vremuri grele, dar și despre curaj. Mi-am amintit cum îmi spunea mereu: „Livia, să nu lași pe nimeni să-ți ia acasă!”

A doua zi, am ieșit în curte și am început să curăț buruienile din grădină. Vecina, tanti Mariana, m-a văzut și a venit la gard:

— Ce faci, fată dragă? Te văd tot mai tristă…

I-am povestit totul. Ea a oftat și mi-a spus:

— Livia, bărbații se lasă ușor influențați de mame. Dar dacă tu nu lupți pentru casa asta, nimeni n-o va face. Fii tare!

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să caut soluții. Am vorbit cu un prieten din liceu, Radu, care lucra la o firmă de construcții. Mi-a promis că mă ajută cu materiale la preț redus. Am pus un anunț pe Facebook și câțiva foști colegi s-au oferit să vină la o „brigadă” de renovare în weekend.

Când Gabi a văzut că nu cedez, s-a enervat:

— Livia, te încăpățânezi degeaba! Mama nu va fi niciodată de acord!

— Nu-mi pasă! Dacă tu nu vrei să mă ajuți, o voi face singură! am strigat printre lacrimi.

În ziua când au venit prietenii mei să mă ajute, Ilona a apărut pe neașteptate. S-a uitat la noi cu dispreț:

— Ce credeți că faceți aici? Soțul meu nu-ți va renova casa! Gabi nu va pune mâna pe nicio cărămidă!

Prietenii mei au tăcut stânjeniți. Dar Radu a făcut un pas înainte:

— Doamnă Ilona, nu vă supărați, dar Livia are dreptul să lupte pentru casa ei. Noi o ajutăm pentru că merită.

Ilona a plecat furioasă. Gabi a venit seara târziu, abătut.

— Livia… nu știu ce să fac. Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Dar mama… dacă nu fac ce vrea ea, mă amenință că nu-mi mai vorbește.

— Și tu ce vrei? am întrebat încet.

A tăcut din nou. Am înțeles atunci că trebuie să aleg singură.

Au trecut luni de zile. Am muncit cot la cot cu prietenii mei. Am reușit să reparăm acoperișul, să vopsim pereții, să schimbăm geamurile. Casa a prins viață din nou. Gabi venea tot mai rar. Într-o zi, mi-a spus că vrea să se mute la oraș cu mama lui.

Am rămas singură în casa bunicilor. Dar nu m-am simțit niciodată mai puternică. Am învățat că uneori trebuie să lupți singur pentru ceea ce contează cu adevărat.

Mă uit acum la casa mea și mă întreb: Oare câți dintre noi renunță la rădăcini doar pentru că alții le spun că nu merită? Voi ce ați fi făcut în locul meu?