Sub același acoperiș: între familie și pierderea sinelui

— Ioana, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună pe holul lung al casei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu e prima dată când aud reproșuri pentru lucruri mărunte, dar de fiecare dată mă simt ca o adolescentă certată, nu ca femeia de 32 de ani care sunt.

— Îmi pare rău, am uitat… răspund încet, încercând să-mi ascund iritarea. Vlad, soțul meu, stă la masă cu tatăl lui, domnul Ion, discutând despre politică. Nu ridică privirea spre mine. Știu că îl deranjează tensiunile dintre mine și mama lui, dar preferă să nu se implice.

Am ajuns aici acum trei ani, după ce Vlad a rămas fără serviciu și nu ne-am mai permis chiria în București. Părinții lui ne-au primit cu brațele deschise, promițând că va fi doar pentru câteva luni. Dar lunile s-au transformat în ani, iar promisiunile s-au topit sub greutatea rutinei zilnice.

La început am încercat să mă fac utilă: găteam, făceam curat, mă ocupam de grădină. Dar orice aș fi făcut, nu era niciodată suficient sau destul de bine. Mariana avea mereu ceva de comentat: „Nu așa se spală geamurile”, „Nu pune atâta sare în ciorbă”, „Nu lăsa hainele la uscat în sufragerie”.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu — pentru că între timp mi-am găsit un job la o firmă mică din oraș — am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Mariana răscolind prin sacoșa mea cu cumpărături.

— Ce-ai luat aici? Iar ai dat bani pe prostii? De ce nu m-ai întrebat înainte?

Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji. Am vrut să-i spun că sunt banii mei, că am dreptul să cumpăr ce vreau. Dar m-am abținut. Am zâmbit forțat și am plecat în camera noastră — singurul loc unde mai pot respira liber.

Vlad încearcă să fie mediator. Într-o noapte, când nu puteam dormi din cauza gândurilor care mă măcinau, mi-a șoptit:

— Știu că nu e ușor, dar e doar o perioadă. O să găsesc ceva mai bine plătit și ne mutăm.

Dar timpul trece și nimic nu se schimbă. În fiecare dimineață mă trezesc cu teama că iar voi face ceva greșit. Că iar voi fi judecată pentru felul în care mă îmbrac sau pentru că prefer cafeaua fără zahăr.

Cea mai grea zi a fost când mama mea a venit în vizită. Mariana a privit-o de sus până jos, apoi i-a spus:

— La noi în casă avem reguli. Sper că Ioana ți le-a povestit.

Mama a zâmbit trist și m-a strâns de mână. După ce a plecat, am plâns ore întregi. M-am simțit mică și neputincioasă.

Într-o duminică, la masă, discuția a degenerat. Domnul Ion a început să-l critice pe Vlad că nu câștigă destui bani.

— Pe vremea mea, bărbatul aducea totul în casă! Acum stai pe banii nevestei!

Vlad s-a ridicat brusc și a ieșit afară. Eu am rămas singură cu privirile lor tăioase.

— Dacă nu vă convine aici, puteți pleca! a spus Mariana cu voce joasă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu aveam unde să mergem. Salariul meu abia ajunge pentru cheltuieli minime. Vlad era tot mai abătut, iar relația noastră începea să scârțâie sub presiunea constantă.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am ieșit în curte și am privit cerul plin de stele. Mi-am amintit de apartamentul nostru mic din București, de serile liniștite împreună, de libertatea pe care o simțeam atunci.

A doua zi dimineață, am avut curajul să-i spun lui Vlad:

— Nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine aici. Nu mai sunt Ioana care eram înainte.

M-a privit lung și mi-a luat mâna:

— Nici eu nu mai sunt Vlad care eram înainte…

Am început să căutăm soluții: chirii ieftine la periferie, joburi suplimentare, chiar și posibilitatea de a pleca din țară. Dar totul părea imposibil.

Într-o zi, Mariana a intrat peste mine în cameră fără să bată la ușă. Eram la telefon cu o prietenă și râdeam.

— Ce atâta veselie? Nu vezi că avem destule probleme?

Atunci am izbucnit:

— Și eu am probleme! Și eu am nevoie de spațiul meu! Nu pot trăi mereu după regulile altcuiva!

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a venit acasă și ne-a găsit plângând pe amândouă. În seara aceea am decis: orice ar fi, trebuie să plecăm.

Au trecut luni până am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică, dar a fost cea mai mare ușurare din viața mea. Relația cu Vlad s-a vindecat încet-încet. Cu părinții lui vorbim rar acum — încă există răni care nu s-au vindecat.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăiesc vieți strivite sub greutatea compromisurilor? Cât din cine suntem sacrificăm pentru liniștea aparentă a familiei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?