Sub același acoperiș: Povestea unei femei care a descoperit adevărul amar

— Nu-mi spune că iar ai uitat să iei lapte! Am strigat din bucătărie, cu mâinile tremurând de nervi și oboseală. Eram însărcinată în luna a șaptea și orice detaliu mărunt părea să mă doboare. Vlad, soțul meu, a intrat pe ușă cu o expresie absentă, ca și cum nici nu m-ar fi auzit. S-a aplecat să-și dezlege șireturile, evitându-mi privirea.

— Am avut o zi grea la birou, a murmurat el, fără vlagă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De câteva luni, Vlad era tot mai distant. Întârzia des, primea mesaje la ore ciudate și, de fiecare dată când îl întrebam ceva, răspundea evaziv. Mama mea, Ileana, îmi spunea mereu să nu-mi fac griji, că bărbații sunt așa înainte să devină tați. Dar eu simțeam că e ceva mai mult.

În acea seară, după ce Vlad a adormit, am găsit curajul să-i verific telefonul. Nu-mi place să fac asta, dar simțeam că mă sufoc de incertitudine. Am găsit conversații cu o femeie pe nume Raluca. Mesaje dulci, promisiuni, planuri de vacanță. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe balcon, ploaia rece m-a lovit în față, dar nu m-a trezit din coșmar. Am plâns în tăcere, ca să nu-l trezesc pe Vlad.

A doua zi, am încercat să mă port normal. Am pregătit cafeaua, am zâmbit fals și am așteptat momentul potrivit. Dar nu a venit. Vlad era mereu pe fugă, mereu cu gândul în altă parte. Într-o după-amiază, când am mers la piață, am văzut-o pe Raluca. Era cu Vlad. Se țineau de mână, râdeau. Am simțit că nu mai pot respira. Am fugit acasă, am trântit ușa și am început să arunc cu pernele prin sufragerie. Mama a venit speriată de la etajul doi.

— Ce-ai pățit, Irina? Ce s-a întâmplat?

— Vlad mă înșală, mamă! Cu o femeie pe care o cunosc din vedere! Am urlat, iar lacrimile mi-au șiroit pe obraji.

Mama m-a strâns în brațe. — Știam eu că nu e ceva în regulă cu el. Dar trebuie să te gândești la copil, Irina. Nu poți să te lași doborâtă acum.

Am stat zile întregi în pat, refuzând să mănânc sau să vorbesc cu cineva. Vlad a încercat să mă abordeze, dar eu l-am respins de fiecare dată. Într-o seară, a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând pe podea.

— Irina, trebuie să vorbim.

— Despre ce? Despre cum ai reușit să-ți faci o altă viață în timp ce eu îți port copilul?

A tăcut. S-a așezat lângă mine și a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. — Nu știu ce s-a întâmplat cu noi. M-am simțit pierdut, presat de responsabilități. Raluca nu știe nimic despre tine sau despre copil. Am fost un laș.

— Și eu ce fac acum? Cum să mai am încredere în tine? Cum să-mi cresc copilul într-o familie mincinoasă?

A încercat să mă ia de mână, dar m-am tras înapoi. — Nu pot, Vlad. Nu acum.

Zilele au trecut greu. Mama încerca să mă încurajeze, dar fiecare cuvânt al ei era ca o rană proaspătă. Tata, care nu prea se băga în treburile noastre, a venit într-o zi la mine și mi-a spus:

— Irina, știu că doare. Dar trebuie să fii puternică pentru copilul tău. Vlad a greșit, dar tu ești cea care decide ce urmează.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga, doamna Popescu, m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri. — Nu ești vinovată pentru alegerile lui Vlad. Ai dreptul să fii furioasă, dar ai și dreptul să-ți refaci viața.

Între timp, Vlad încerca să repare lucrurile. A rupt legătura cu Raluca și a început să vină la ședințele de terapie de cuplu. Dar ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu mai puteam să-l privesc fără să-mi amintesc de trădare.

Când s-a născut fetița noastră, Maria, am simțit pentru prima dată după mult timp o bucurie sinceră. Vlad era acolo, dar între noi era un zid invizibil. Familia lui a încercat să mă convingă să-i dau o șansă, dar eu știam că nu pot trăi cu frica și neîncrederea în suflet.

Am decis să divorțăm. Vlad a plâns, părinții mei au fost dezamăgiți, iar rudele au început să bârfească. — Cum să crești un copil singură? Ce-o să spună lumea? Dar eu știam că nu pot să-mi cresc fiica într-o minciună.

Au urmat luni grele. Am avut nopți în care am plâns până dimineața, întrebându-mă dacă am făcut alegerea corectă. Maria era singura mea alinare. Am început să lucrez de acasă, făcând traduceri pentru o editură din București. Mama mă ajuta cu fetița, iar tata îmi aducea mereu fructe proaspete de la piață.

Prietenii s-au împărțit: unii m-au susținut, alții m-au judecat. — Poate trebuia să-l ierți, mi-a spus într-o zi prietena mea cea mai bună, Simona. — Poate, dar nu pot trăi cu jumătăți de măsură, i-am răspuns.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad vine să o vadă pe Maria la sfârșit de săptămână. Încercăm să fim civilizați pentru binele ei. Eu încă nu am avut curajul să mă implic într-o altă relație. Mă tem că voi fi din nou rănită, că nu voi mai putea avea încredere în nimeni.

Uneori, noaptea, când Maria doarme liniștită lângă mine, mă întreb: Oare voi putea vreodată să iubesc și să am încredere din nou? Sau rănile trădării vor rămâne mereu acolo, ca niște cicatrici invizibile? Voi ce ați face în locul meu?