Sub acoperișul minciunii: Povestea mea cu Vlad, soțul cu două fețe

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat în mijlocul bucătăriei, cu mâinile tremurând pe marginea mesei. El s-a uitat la mine cu acea privire rece, calculată, pe care am ajuns s-o cunosc atât de bine în ultimul an.

— Ce nu mai poți? Să ai tot ce-ți dorești? Să nu-ți lipsească nimic? a răspuns el, ironic, ridicând din umeri.

Nu știu când s-a transformat Vlad din bărbatul blând și atent pe care l-am cunoscut la o petrecere de Crăciun la firma unde lucram, în acest străin care mă privea ca pe o sursă de venit. Poate că niciodată nu a fost altfel, doar că eu am fost prea orbită de dragoste ca să văd adevărul.

Totul a început atât de frumos. Vlad era fermecător, știa să spună exact ce voiam să aud. Îmi aducea flori la birou, mă suna doar ca să-mi audă vocea, și părea sincer interesat de tot ce făceam. Mama îmi spunea mereu: „Ai grijă, Irina, oamenii nu sunt mereu ceea ce par.” Dar cine ascultă de mame când e îndrăgostit?

După un an de relație, m-a cerut în căsătorie într-un restaurant cochet din centrul Bucureștiului. Am spus „da” fără să clipesc. Nunta a fost ca-n povești, cu rudele venite din toată țara și prieteni care ne-au urat „casă de piatră”. Tata mi-a dăruit apartamentul din Floreasca ca zestre, iar Vlad părea sincer emoționat. Acum știu că era doar începutul planului lui.

Primele luni au fost liniștite. Vlad a început să lucreze „pe cont propriu”, dar nu aducea niciodată bani acasă. Îmi spunea că „investițiile” au nevoie de timp. Eu plăteam facturile, cumpărăturile, vacanțele. La început nu mi s-a părut nimic ciudat — eram parteneri, nu?

Apoi au început certurile. Vlad devenea tot mai irascibil când îi sugeram să-și caute un job stabil. „Tu nu înțelegi cât de greu e să fii antreprenor în România!” îmi striga. Dar eu vedeam cum banii din contul meu scad și el nu aduce nimic înapoi.

Într-o seară, după o discuție aprinsă despre bani, am găsit din întâmplare un mesaj pe telefonul lui: „Nu te stresa, iubito, totul merge conform planului. În curând o să avem tot ce ne trebuie.” Am simțit cum mi se taie respirația. Cine era „iubito”? Ce plan?

Am început să-l urmăresc mai atent. Pleca des „la întâlniri de afaceri”, dar se întorcea târziu și mirosea a parfum străin. Într-o zi l-am urmărit până la un bloc din Militari. L-am văzut intrând ținând de mână o femeie blondă, mult mai tânără decât mine.

Când l-am confruntat, a râs:
— E doar o prietenă! Ești paranoică!

Dar eu știam adevărul. Am început să adun dovezi: extrase de cont cu retrageri suspecte, mesaje pe WhatsApp, facturi la restaurante unde eu nu fusesem niciodată. Am descoperit că Vlad avea datorii la cămătari și folosea banii mei ca să le plătească.

Am încercat să vorbesc cu părinții mei. Mama a plâns când i-am spus totul.
— Ți-am spus eu, Irina… dar nu te pot obliga să faci nimic. E viața ta.

Tata a tăcut mult timp, apoi mi-a spus:
— Dacă vrei să divorțezi, te sprijinim. Dar trebuie să fii sigură că asta vrei.

M-am simțit prinsă între rușine și furie. Cum am putut fi atât de naivă? Cum am putut lăsa un om să mă folosească?

Într-o noapte, când Vlad dormea, am deschis laptopul și am început să caut grupuri de sprijin pentru femei abuzate emoțional. Am citit zeci de povești asemănătoare cu a mea. Nu eram singură.

A doua zi dimineață i-am spus lui Vlad că vreau divorț.
— Nu ai curaj! Cine te-ar mai lua pe tine? m-a scuipat el cu dispreț.

Dar am avut curaj. Am mers la avocat, am depus actele și am schimbat parola la conturile bancare. Vlad a încercat să mă șantajeze cu poze vechi și amenințări că va spune tuturor că sunt „nebună”. Dar nu m-am lăsat intimidată.

Procesul de divorț a durat șase luni. A încercat să ceară jumătate din apartament, dar judecătorul a văzut clar cine era adevărata victimă.

Acum stau singură în sufrageria apartamentului meu și mă uit pe geam la luminile orașului. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am început terapie și am reluat legătura cu vechii prieteni pe care îi neglijasem din cauza lui Vlad.

Uneori mă întreb dacă voi mai avea vreodată încredere în cineva sau dacă voi putea iubi din nou fără teamă. Dar știu că merit mai mult decât o viață trăită în minciună.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și nu au curajul să iasă? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu frica de singurătate?