Sub Povara Așteptărilor: Povestea Mea ca Noră într-o Familie Românească

— Nu așa se face, Irina! Vocea Elenei, soacra mea, a tăiat liniștea din sufragerie ca un cuțit. M-am oprit din așezat hainele copilului în dulap și am privit-o. Ținea în mâini o fotografie veche, cu soțul meu, Vlad, pe când era copil. O ținea deasupra pătuțului lui Radu, fiul nostru de doar șase luni, ca și cum ar fi vrut să transfere ceva din trecutul lor asupra prezentului meu.

— Ce nu fac bine? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu știu cum să-ți explic… La noi în familie, lucrurile se fac altfel. Așa m-a învățat și pe mine mama lui Gheorghe, Dumnezeu s-o ierte. Femeia trebuie să fie stâlpul casei, dar și să știe când să tacă.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. De când m-am măritat cu Vlad și ne-am mutat în casa părinților lui dintr-un orășel de lângă Ploiești, am trăit mereu cu impresia că nu sunt niciodată destul. Nici destul de gospodină, nici destul de mamă, nici destul de noră. Elena mă privea mereu cu ochii aceia critici, ca și cum ar fi căutat greșeli la fiecare pas.

În acea seară ploioasă, când picăturile loveau geamul și Radu plângea în camera alăturată, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe hol și l-am sunat pe Vlad, care era la serviciu.

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Mama ta… nu mă acceptă orice aș face.

— Irina, te rog, încearcă să o înțelegi. Știi cum e ea… E greu pentru toată lumea.

— Dar pentru mine cine e greu? Pentru mine cine are răbdare?

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

A doua zi dimineață, la micul dejun, Elena a pus farfuria cu ouă ochiuri în fața mea fără să mă privească.

— Să știi că Vlad nu mânca niciodată ouăle așa. Eu i le făceam altfel.

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit afară în ploaie. Am mers pe stradă fără țintă, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile reci. M-am gândit la mama mea, la casa noastră mică din Buzău, la serile liniștite când râdeam împreună la masă. Aici totul era altfel: fiecare gest era analizat, fiecare vorbă interpretată.

Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta în hol.

— Mama zice că ai lipsit prea mult. S-a supărat.

— Vlad, tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Nu vezi că nu mă vrea aici?

— E casa părinților mei… Trebuie să ne adaptăm.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Radu plângea și el în pătuțul lui. Am simțit că nu mai pot să respir.

În zilele următoare, Elena a început să mă evite. Vorbea doar cu Vlad sau cu Radu. Când încercam să mă apropii de ea, îmi răspundea scurt sau îmi întorcea spatele. Am început să mă simt invizibilă în propria casă.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Elena plângând încet la masă.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat timid.

— Mi-e dor de vremurile când Vlad era mic… De când ai venit tu, parcă nu-l mai recunosc. Nu mai e băiatul meu.

Am simțit un val de compasiune pentru ea, dar și o furie mocnită: mereu eram eu vinovată pentru orice schimbare.

— Poate că ar trebui să încercați să-l cunoașteți pe Vlad cel de acum… S-a schimbat pentru că a crescut, nu din cauza mea.

Elena m-a privit lung, apoi a oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Dar mi-e greu să accept că nu mai sunt cea mai importantă femeie din viața lui.

Am plecat la culcare cu inima grea. În acea noapte am visat că rătăcesc printr-o casă imensă, plină de uși încuiate. La fiecare ușă băteam și nimeni nu-mi răspundea.

Zilele au trecut greu. Am început să caut un serviciu ca să pot ieși din casă. Am găsit un post de educatoare la grădinița din cartier. Când i-am spus Elenei, a ridicat din sprâncene:

— Cine o să aibă grijă de Radu? Nu te gândești la copil?

— M-am gândit… O să-l duc la creșă câteva ore pe zi.

— La creșă? Să-l crească străinii?

Am simțit din nou acea povară apăsătoare pe umeri: orice decizie luam era greșită în ochii ei.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam cafeaua, Vlad mi-a spus:

— Mama vrea să vorbim toți trei.

Ne-am așezat la masă. Elena și-a frământat mâinile o vreme înainte să înceapă:

— Eu știu că nu-ți este ușor aici, Irina… Dar nici mie nu-mi este ușor să văd cum familia mea se schimbă sub ochii mei. Poate ar trebui să găsiți ceva al vostru… O casă doar pentru voi.

Am simțit un amestec ciudat de ușurare și teamă: oare chiar eram pregătită să plec? Vlad m-a privit lung:

— Dacă asta vrei și tu…

Am dat din cap încet. Da, asta voiam. Voiau și ei — dar fiecare din alt motiv.

După câteva luni ne-am mutat într-un apartament mic la marginea orașului. Nu a fost ușor: banii erau puțini, Radu plângea des după bunica lui, iar eu mă simțeam uneori vinovată că am rupt familia. Dar încet-încet am început să respir din nou. Seara stăteam cu Vlad și vorbeam despre ziua noastră fără teama că cineva ne ascultă după ușă.

Elena venea uneori în vizită și încă mai făcea observații despre cum țin casa sau cum îl îmbrac pe Radu. Dar acum aveam curajul să-i spun:

— Aici e casa noastră. Așa facem noi lucrurile.

Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată destul pentru familia lui Vlad sau dacă voi reuși vreodată să scap de povara acelor așteptări nespuse care apasă peste toate nurorile din România. Dar poate că adevărata luptă e să fii destul pentru tine însăți înainte de toate…

Oare câte femei trăiesc povara aceasta fără glas? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Aici e casa mea”? Voi ce ați face în locul meu?