Sunt 64 de ani și divorțez după 40 de ani de căsnicie: Povestea unei despărțiri târzii

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa, a spus Ion, cu vocea tremurândă, în timp ce stătea pe marginea patului, cu mâinile încleștate pe genunchi. Era 31 decembrie, ora 21:00, și în sufragerie răsuna televizorul pe un ton prea tare, acoperind tăcerea dintre noi. Copiii ne lăsaseră iarăși câinele, pe Max, și plecaseră la petrecere, ca în fiecare an. Mă uitam la Ion și nu-l mai recunoșteam. Parcă îmbătrânise brusc, deși doar cu câteva luni înainte încă râdea la glumele nepotului nostru, Vlad.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era prima dată când simțeam că ne-am îndepărtat, dar niciodată nu rostise cuvintele acestea. Am trăit împreună patruzeci de ani, am crescut doi copii, am trecut prin lipsuri, prin boală, prin bucurii și necazuri. Cum să nu mai poți, tocmai acum, când am ajuns la vârsta la care ar trebui să ne bucurăm de liniște?

Ion a oftat adânc și s-a ridicat, plimbându-se agitat prin cameră. — Maria, nu mai suntem noi. Nu mai suntem aceiași oameni care s-au cunoscut la balul din sat, în ’78. Tu ești mereu cu casa, cu copiii, cu nepoții, cu grija tuturor. Eu… eu mă simt singur, chiar și când ești lângă mine. Nu mai avem nimic de spus unul altuia.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am vrut să-i spun că și eu mă simt singură, că și mie mi-e dor de vremurile când râdeam împreună, când mergeam la piață de mână, când visam la o vacanță la mare, dar nu ne permiteam. Dar nu am spus nimic. Am rămas tăcută, cu ochii în gol, ascultând cum Max își linge labele, nepăsător la drama noastră.

A doua zi, Ion a plecat la cimitir, să-și viziteze părinții. Nu m-a întrebat dacă vreau să merg cu el. Nici nu mi-a spus când se întoarce. Am rămas singură în casă, cu gândurile mele, cu amintirile care mă apăsau ca o povară. M-am uitat la fotografiile de pe perete: noi doi tineri, la nuntă, cu zâmbete largi și ochi plini de speranță. Copiii mici, la serbarea de la grădiniță. Vacanța la Sinaia, când am reușit să strângem bani după zece ani de muncă. Unde s-au dus toate acestea?

Seara, când s-a întors, Ion era tăcut. A mâncat în grabă, apoi s-a închis în dormitor. Am simțit că nu mai am ce să salvez. În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu el, să-l întreb dacă nu putem încerca să reparăm ceva. Dar el era hotărât. — Maria, nu mai are rost. Am trăit o viață împreună, dar nu mai suntem fericiți. Vreau să-mi trăiesc bătrânețea în liniște, fără certuri, fără reproșuri.

Am plâns nopți întregi. M-am gândit la copii, la ce vor spune rudele, la ce va zice lumea din sat. La vârsta noastră, cine mai divorțează? Toți își duc crucea, în tăcere, până la capăt. Dar eu nu mai puteam. Nici el. Am început să ne evităm prin casă, să vorbim doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, programări la medic. Nimic despre noi, despre sufletul nostru.

Într-o zi, fiica noastră, Anca, a venit pe neașteptate. A văzut că ceva nu e în regulă. — Mamă, ce se întâmplă? De ce sunteți așa de reci unul cu altul? Am încercat să mă abțin, dar lacrimile au început să curgă. I-am spus totul, cu voce joasă, rușinată. Anca a rămas mută. — Dar… după atâția ani? Nu puteți să vă împăcați? Nu vă gândiți la noi, la nepoți?

M-am simțit vinovată, ca și cum despărțirea noastră ar fi fost un eșec personal, o rușine pe care trebuie să o ascundem. Dar nu mai puteam trăi în minciună. I-am spus: — Anca, nu mai putem. Nu mai suntem fericiți. Și nu vreau să îmi petrec restul vieții prefăcându-mă.

Au urmat săptămâni grele. Copiii au încercat să ne împace, să ne convingă să mai încercăm. Sora mea, Elena, m-a certat: — Ești nebună? La vârsta asta, unde te duci? Cine te mai ia? Dar nu era vorba de a găsi pe altcineva. Era vorba de a mă regăsi pe mine, de a nu mai trăi cu sentimentul că viața mea s-a terminat odată cu pensionarea.

Am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un club de lectură la bibliotecă. Am cunoscut alte femei de vârsta mea, unele văduve, altele divorțate. Am început să simt că nu sunt singură, că nu sunt nebună să vreau mai mult de la viață, chiar și la 64 de ani. Ion și-a găsit și el liniștea. Merge des la cimitir, se ocupă de grădină, vorbește cu vecinii. Nu mai suntem doi străini sub același acoperiș. Suntem doi oameni care au ales să nu se mai rănească reciproc.

Divorțul nostru a fost un șoc pentru familie, pentru prieteni, pentru sat. Dar, încet-încet, lumea s-a obișnuit. Copiii au înțeles că nu putem trăi doar pentru ei, că și noi avem dreptul la fericire, la liniște. Am rămas în relații bune cu Ion. Ne vedem la zilele de naștere ale nepoților, la sărbători. Nu mai suntem soț și soție, dar suntem părinți, bunici, oameni care au împărțit o viață întreagă.

Uneori, mă uit în oglindă și mă întreb: dacă aș fi avut curajul să vorbesc mai devreme, să spun ce simt, oare am fi ajuns aici? Sau poate că, pur și simplu, unele drumuri se despart, oricât de mult ai încerca să le ții împreună. Voi ce ați face, dacă ați fi în locul meu? Ați alege să trăiți în minciună sau ați avea curajul să o luați de la capăt, chiar și la bătrânețe?