Tăcerea fiului meu: Când dragostea devine povară

— Nicolae, ai mâncat ceva azi? întreb, încercând să-i prind privirea în timp ce-și desface încet șireturile la ușă. Nu-mi răspunde. Doar dă din cap, fără să ridice ochii spre mine. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. De când s-a însurat cu Elena, băiatul meu nu mai e același. Parcă fiecare zi îi apasă umerii tot mai tare.

În bucătărie, aburul de la ciorba de perișoare se ridică leneș, dar nimeni nu pare să-i simtă mirosul. Cel mic, Vlad, își face temele la masă, iar eu mă învârt fără rost printre oale. Nicolae se așază la masă, dar nu mănâncă. Îl privesc pe furiș: obrajii i s-au tras, ochii îi sunt mereu obosiți. Îmi vine să-l iau în brațe, ca atunci când era copil și venea plângând acasă după ce se certa cu băieții din cartier.

— Mamă, lasă-mă, n-am chef de discuții, îmi spune într-o seară, când încerc să-l întreb ce se întâmplă între el și Elena. Vocea lui e stinsă, aproape străină.

Elena nu vine prea des pe la noi. Când vine, e mereu grăbită, cu telefonul în mână, vorbind despre jobul ei la bancă sau despre cât de greu e să găsești o bonă bună pentru fetița lor, Ilinca. Nu-mi place să judec, dar simt că între ei nu mai există nimic din dragostea de la început. Cândva râdeau împreună, acum abia dacă-și vorbesc.

Într-o duminică, după ce pleacă Elena cu Ilinca la părinții ei din Ploiești, îl găsesc pe Nicolae pe balcon, cu privirea pierdută spre blocurile cenușii.

— Ce faci aici singur?

— Mă gândesc…

— La ce?

— La cum am ajuns aici…

Îl las să vorbească. Știu că dacă îl presez, se va închide iar în el.

— Mamă… crezi că oamenii pot fi fericiți toată viața? Sau doar se prefac?

Îmi mușc buza. Nu știu ce să-i răspund. Și eu m-am prefăcut ani de zile că totul e bine cu tatăl lui, până când el a plecat la altcineva. Poate că uneori tăcerea e mai ușoară decât adevărul.

Seara târziu, îl aud vorbind la telefon cu Elena. Vocea lui e stinsă:

— Da, am luat lapte pentru Ilinca… Da, știu că trebuie să plătesc întreținerea… Nu, n-am uitat de ședința cu părinții…

Închid ușa încet și mă strecor în camera mea. Mă simt neputincioasă. Aș vrea să-l ajut, dar nu știu cum. Dacă îi spun ceva Elenei? Dacă încerc să-i aduc din nou împreună? Sau poate ar trebui să-l las să-și trăiască viața cum crede el?

Într-o zi, vine acasă mai devreme decât de obicei. Are ochii roșii.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic…

— Nicolae! Sunt mama ta! Nu mă minți!

Se prăbușește pe canapea și începe să plângă ca un copil.

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot! Simt că mă sufoc! Elena nu mă mai suportă… orice fac e greșit… pentru ea sunt doar un ratat care n-a reușit nimic în viață…

Îl iau în brațe și îl legăn ca atunci când era mic.

— Ești fiul meu și te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să vorbești cu ea… nu poți trăi așa!

— Am încercat… dar ea zice că totul e vina mea… că nu sunt destul de ambițios… că dacă aș fi ca fratele ei, am avea și noi casă mare și mașină nouă…

Îl ascult și simt cum mă cuprinde furia. Cum poate cineva să-i spună așa ceva băiatului meu? Dar știu că nu pot interveni direct. Oricât mi-aș dori să-l apăr, e bărbat acum.

În zilele următoare îl văd tot mai abătut. Vlad mă întreabă într-o seară:

— De ce e fratele meu mereu trist?

Nu știu ce să-i spun. Cum îi explic unui copil că uneori dragostea doare? Că uneori oamenii rămân împreună doar din obișnuință sau din frică?

Într-o seară de vineri, Elena vine pe la noi să ia niște acte uitate de Ilinca. Îl văd pe Nicolae cum se strânge tot când o vede.

— Ai plătit rata la bancă? îl întreabă rece.

— Da…

— Să nu uiți să duci mașina la service! Și vezi că Ilinca are nevoie de pantofi noi!

Apoi pleacă fără să salute. Rămânem amândoi în tăcere.

— Mamă… crezi că ar trebui să divorțez?

Îmi tremură mâinile pe cana de ceai.

— Nu știu… doar tu poți decide asta… Dar nu vreau să te pierzi pe tine însuți doar ca să salvezi ceva ce poate nu mai poate fi salvat.

Nicolae oftează adânc.

— Mi-e frică… Mi-e frică pentru Ilinca… Mi-e frică să nu rămân singur… Mi-e frică să nu te dezamăgesc pe tine…

Îl strâng la piept și simt cum lacrimile lui îmi udă bluza.

Trec luni de zile în care totul pare suspendat între speranță și disperare. Nicolae merge la terapie, încearcă să vorbească cu Elena, dar nimic nu se schimbă cu adevărat. Într-o zi îmi spune:

— Mamă, am decis. O să divorțez. Pentru mine și pentru Ilinca. Nu vreau ca fata mea să crească într-o casă plină de urlete și reproșuri.

Îl privesc cu ochii în lacrimi — pentru prima dată după mult timp îl văd drept și hotărât.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine că l-am lăsat să-și găsească singur drumul? Sau ar fi trebuit să lupt mai mult pentru fericirea lui? Voi ce ați fi făcut în locul meu?