Tatăl soțului meu mănâncă visele noastre: Lupta mea pentru liniștea casei

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să-l văd cum intră pe ușă, ca și cum ar fi la el acasă, și nici măcar nu întreabă dacă poate să stea la masă cu noi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, soțul meu, s-a uitat la mine cu ochii mari, surprins de tonul meu.

— E tata, Maria… Ce vrei să fac? Să-i spun să nu mai vină? E singur, mama a murit de doi ani… Nu pot să-l dau afară!

Am simțit cum mă sufoc. Da, știam că e singur. Știam că îi e greu. Dar nimeni nu părea să vadă cât de greu îmi era mie. De când se mutase aproape de noi, după ce vânduse apartamentul din cartierul vechi, socrul meu, domnul Petrescu, își făcuse un obicei din a veni zilnic la noi. La început, am încercat să fiu înțelegătoare. Îi puneam mâncare în farfurie, îi ascultam poveștile despre tinerețea lui la uzină și despre cum „pe vremea lui Ceaușescu oamenii erau mai uniți”. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum spațiul meu se micșorează.

Nu era doar faptul că venea zilnic. Era felul în care deschidea frigiderul fără să întrebe, cum comenta la orice găteam — „Pe vremea mea nu se făcea ciorba așa!”, „Cartofii ăștia nu-s prăjiți destul!” — și cum îl trăgea pe Vlad la discuții interminabile despre politică sau vecini, chiar și când vedea că eu încerc să adorm copilul sau să termin de spălat vasele.

Într-o seară de vineri, când tocmai pusesem masa pentru o cină liniștită în familie, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Inima mi-a tresărit. Vlad mi-a aruncat o privire vinovată.

— I-am dat o cheie… Să nu stea pe afară dacă nu suntem acasă.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Socrul a intrat zâmbind larg, cu o pungă de bere în mână.

— Ce faceți, copii? Am adus ceva bun!

Seara aceea s-a transformat într-un nou spectacol: domnul Petrescu povestind tare despre „cum era pe vremuri”, Vlad râzând forțat la glumele lui, iar eu strângând din dinți când l-am văzut cum golește jumătate din salata pe care o pregătisem special pentru noi doi.

După ce a plecat, Vlad a încercat să mă ia în brațe.

— Maria, te rog… E greu și pentru el.

— Dar pentru mine? Pentru noi? Nu vezi că nu mai avem intimitate? Că nu mai suntem o familie, ci o anexă la viața lui?

Vlad a tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

Zilele au trecut la fel. Socrul venea zilnic, uneori chiar de două ori pe zi. Începuse să-și aducă și haine de schimb — „Să nu mă prindă ploaia pe drum!” — și să doarmă pe canapea după-amiaza. Copilul nostru, Ilinca, îl iubea. Se bucura când venea bunicul și îi aducea ciocolată sau îi citea povești. Dar eu simțeam că mă pierd.

Am început să evit casa. Stăteam peste program la serviciu sau mă duceam cu Ilinca în parc până târziu. Când veneam acasă și îl găseam pe domnul Petrescu tolănit pe canapea, cu telecomanda în mână și farfuria goală lângă el, simțeam un nod în gât.

Într-o duminică dimineață, când Vlad era plecat cu Ilinca la înot, am rămas singură cu socrul meu. Am încercat să deschid o discuție calmă.

— Domnule Petrescu… Aș vrea să vorbim puțin despre cum ne organizăm aici acasă…

M-a privit mirat.

— Ce-i cu tine, Maria? Nu-ți place că vin? Te deranjez?

Am simțit că mi se taie respirația.

— Nu e vorba că mă deranjați… Doar că uneori simt nevoia de puțină liniște. Să fim doar noi trei… Eu, Vlad și Ilinca.

A oftat adânc și s-a ridicat brusc.

— Aha! Deci asta e! Vrei să mă dai afară! Să nu mai vin! Bine! Nici nu mai calc pe aici!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în bucătărie, tremurând. Când Vlad s-a întors acasă și i-am povestit ce s-a întâmplat, s-a supărat pe mine.

— Cum ai putut să-i spui așa ceva? E tatăl meu! Dacă pățește ceva? Dacă nu-l mai vedem niciodată?

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată și totuși trădată. Nu voiam să-l rănesc pe bătrân, dar nici nu mai puteam trăi așa.

Au trecut două zile fără ca socrul să ne caute. Casa era liniștită, dar Vlad era rece cu mine. Ilinca întreba mereu unde e bunicul. În a treia zi, am primit un telefon de la spital: domnul Petrescu făcuse un puseu de tensiune și fusese internat peste noapte.

Am alergat acolo cu inima cât un purice. L-am găsit pe patul alb, palid și abătut.

— Maria… N-am vrut să vă stric viața… Dar mi-e greu singur…

Atunci am plâns amândoi. Am realizat cât de mult suferise fiecare dintre noi: el din singurătate, eu din lipsa spațiului personal, Vlad prins între două iubiri imposibil de împăcat.

După externare am decis împreună: două zile pe săptămână venea la noi la masă; în rest îl vizitam noi sau îl ajutam cu cumpărăturile. Am stabilit limite clare și am început să vorbim deschis despre ce simțim fiecare.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când mă simt vinovată sau egoistă. Dar am învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu până la autodistrugere.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc drama asta tăcută? Cât putem duce din respect pentru familie înainte să ne pierdem pe noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?