Trădarea prieteniei: Povestea unei prietenii pierdute

„Nu pot să cred că ai făcut asta, Andreea!” am strigat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Stăteam în mijlocul sufrageriei mele, cu telefonul în mână, încercând să înțeleg cum cea mai bună prietenă a mea, persoana pe care o consideram sora mea, a putut să se căsătorească cu fostul meu soț. Andreea era la celălalt capăt al liniei, tăcută, ca și cum nu ar fi avut nimic de spus pentru a-și apăra acțiunile.

Am cunoscut-o pe Andreea în liceu. Era fata aceea cu părul lung și zâmbetul larg, care părea să aducă soarele oriunde mergea. Ne-am împrietenit rapid și am devenit inseparabile. Împărțeam totul: secrete, vise, temeri. Când l-am întâlnit pe Mihai, fostul meu soț, Andreea a fost prima persoană căreia i-am povestit despre el. Era încântată pentru mine și m-a susținut în fiecare pas al relației noastre.

Când Mihai și cu mine ne-am căsătorit, Andreea a fost domnișoara mea de onoare. A fost acolo când l-am adus pe lume pe Alexandru, fiul nostru. A fost acolo când lucrurile au început să se destrame între mine și Mihai. Când am divorțat, Andreea a fost umărul pe care am plâns.

Dar acum, totul părea o farsă crudă. Cum a putut să-mi facă asta? Cum a putut să se căsătorească cu Mihai? Am simțit cum furia și durerea mă sufocau. „Nu te-am obligat să alegi între noi doi”, i-am spus cu voce tremurândă. „Dar niciodată nu m-aș fi gândit că vei alege să fii cu el.”

Andreea a oftat la telefon. „Nu am vrut să te rănesc”, a spus ea încet. „Dar m-am îndrăgostit de el… și el de mine.”

Am închis telefonul fără să mai spun un cuvânt. M-am prăbușit pe canapea, simțind cum lumea mea se destramă din nou. Alexandru era la școală, iar eu eram singură cu gândurile mele. Cum voi putea să-i explic asta fiului meu? Cum voi putea să-i spun că tatăl lui s-a recăsătorit cu cea care îi era ca o mătușă?

Zilele următoare au fost un haos de emoții contradictorii. Încercam să-mi păstrez calmul pentru Alexandru, dar fiecare întâlnire cu Mihai era o tortură. Îl vedeam fericit alături de Andreea și nu puteam să nu mă întreb unde am greșit eu.

Într-o seară, după ce Alexandru s-a culcat, am primit un mesaj de la Andreea: „Putem vorbi?” Am ezitat înainte să-i răspund. Nu eram sigură dacă eram pregătită să aud ce avea de spus.

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centrul orașului. Andreea arăta obosită, iar ochii ei erau plini de regrete. „Îmi pare rău”, a început ea. „Știu că te-am rănit și nu știu cum să repar asta.”

„Nu poți”, i-am răspuns simplu. „Ai ales calea ta și trebuie să trăiești cu asta.”

Am discutat ore întregi despre trecutul nostru, despre cum am ajuns aici și despre viitorul nostru incert. Am plecat de acolo fără să simt că am rezolvat ceva, dar cel puțin am avut ocazia să-mi spun punctul de vedere.

Viața a continuat, iar eu am încercat să mă concentrez pe Alexandru și pe cariera mea. Am realizat că nu pot schimba trecutul și că trebuie să găsesc o modalitate de a merge mai departe.

Într-o zi, în timp ce mă plimbam prin parc cu Alexandru, el m-a întrebat: „Mamă, tu ești fericită?” M-am oprit și l-am privit în ochi. „Încerc să fiu”, i-am răspuns sincer.

M-am gândit mult la întrebarea lui și mi-am dat seama că fericirea mea nu depinde de alții. Trebuie să-mi găsesc propria cale și să-mi construiesc un viitor care să mă împlinească.

Oare voi reuși vreodată să iert trădarea? Sau voi rămâne prinsă în trecut? Aceasta este întrebarea care mă bântuie în fiecare noapte.