Ultima picătură: Când încrederea se sparge în familie

— Cum adică ai dat banii? am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la Cătălin, care stătea cu ochii în pământ, pe marginea patului. Era târziu, iar lumina slabă din sufragerie făcea umbre ciudate pe pereți. Fetița noastră, Mara, dormea în camera alăturată, iar eu simțeam cum tot universul meu se prăbușește.

— Irina, te rog… Nu aveam cum să-l las pe Sorin la greu. Mi-a promis că ne dă banii înapoi până la salariu, a încercat el să se justifice, dar vocea îi era stinsă.

— Salariu? Ce salariu, Cătălin? Tu știi bine că abia ne ajung banii de la o lună la alta! Factura la gaze e neplătită de două săptămâni, și tu… tu ai dat tot ce aveam pus deoparte! Am simțit cum îmi ard obrajii de furie și neputință.

Nu era prima dată când Cătălin lua decizii fără mine, dar niciodată nu fusese atât de grav. De când fabrica unde lucram amândoi a început să dea oameni afară, trăiam cu frica zilei de mâine. Eu fusesem trecută pe jumătate de normă, iar el făcea ore suplimentare oriunde apuca. Mara avea nevoie de rechizite, haine groase pentru iarnă și medicamente pentru astmul ei. Fiecare leu conta.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la concedii, la haine noi, la ieșiri cu prietenele. Cum am acceptat să ne mutăm înapoi cu mama lui Cătălin după ce banca ne-a luat apartamentul. Și acum, după toate astea, el a ales să-și ajute un prieten înaintea propriei familii.

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Cătălin în bucătărie, făcând cafea. Ochii îi erau roșii și obosiți.

— Irina, știu că te-am rănit. Dar Sorin chiar avea nevoie. Are doi copii mici și soția lui e bolnavă…

— Și noi avem un copil! Și eu sunt obosită și speriată! De ce nu ai vorbit cu mine înainte? De ce nu suntem o echipă?

A tăcut. În tăcerea aceea apăsătoare am simțit cât de departe ajunseserăm unul de celălalt. Nu mai eram parteneri, eram doi străini care împărțeau aceleași griji.

În zilele următoare am încercat să mă adun. Am mers la serviciu cu inima grea, evitând privirile colegilor care știau prea bine cât de greu e să supraviețuiești cu salariul minim. Am făcut liste peste liste cu cheltuieli, am calculat fiecare bănuț rămas. Mara a început să tușească mai des, iar medicamentele erau scumpe. Mama lui Cătălin mă întreba mereu dacă avem nevoie de ceva, dar mândria nu mă lăsa să cer ajutor.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am stat față în față cu Cătălin.

— Nu mai pot continua așa. Nu mai pot trăi cu frica asta și cu sentimentul că nu contez în deciziile importante din viața noastră.

El s-a uitat la mine ca și cum abia atunci realiza cât de mult greșise.

— Ce vrei să fac? a întrebat încet.

— Vreau să fim o familie adevărată. Vreau să știu că pot avea încredere în tine. Vreau să nu mai fiu singură în lupta asta.

A doua zi am început să caut soluții. Am vorbit cu șefa mea despre un al doilea job part-time. Am pus un anunț pe Facebook că pot face curățenie sau babysitting în weekenduri. Am vândut câteva haine vechi ale Marei pe OLX. M-am simțit umilită, dar și puternică – pentru că făceam ceva concret.

Cătălin s-a schimbat și el. A început să-mi spună tot ce plănuia să facă cu banii casei. A renunțat la ieșirile cu băieții și a început să petreacă mai mult timp cu Mara. Dar între noi rămânea mereu o umbră – umbra acelei trădări.

După două luni, Sorin nu ne-a returnat banii. Ba chiar a dispărut din peisaj. Cătălin era devastat și rușinat. Într-o seară l-am găsit plângând în baie.

— Iartă-mă… Nu merit familia asta…

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Știam că nu e doar vina lui Sorin sau a banilor lipsă. Era vorba despre lipsa de comunicare, despre orgoliu și despre fricile noastre nespuse.

Am mers împreună la consiliere de cuplu la centrul social din cartier. Ne-au ajutat să vorbim deschis despre nevoile și temerile noastre. Am învățat să ne ascultăm fără să judecăm.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Încă ne luptăm cu facturile și cu grijile zilnice. Dar acum suntem o echipă adevărată – și asta contează cel mai mult.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza banilor sau a lipsei de comunicare? Oare câți dintre noi alegem să tăcem când ar trebui să strigăm după ajutor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?