Umbra dintre noi: Povestea unei căsnicii frânte de așteptările altora

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu ea în casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, soțul meu, stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Din bucătărie se auzea vocea mamei lui, doamna Lidia, care bombănea ceva despre ciorba prea sărată și hainele prost călcate.

Așa începe povestea mea. O poveste care nu e doar a mea, ci a multor femei din România care ajung să trăiască nu doar cu bărbatul pe care l-au ales, ci și cu mama lui. Când m-am măritat cu Vlad, aveam douăzeci și patru de ani și credeam că dragostea noastră va fi de ajuns să trecem peste orice. Ne-am mutat în apartamentul lui din Drumul Taberei, iar la scurt timp după nuntă, doamna Lidia a venit „temporar” la noi, pentru că „nu se simțea bine singură”. Temporarul a devenit permanent.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi găteam ce-i plăcea, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la Ploiești și îi suportam criticile despre cum nu știu să fac sarmale ca lumea. Vlad îmi spunea mereu: „Las-o, mamă e mai dificilă, dar ține la noi.” Dar cu fiecare an care trecea, simțeam cum mă sufoc.

Doamna Lidia avea un talent aparte de a se strecura între noi. Îmi critica hainele, felul în care îmi cresc copiii – pe Ilinca și pe Rareș –, chiar și modul în care vorbeam la telefon cu mama mea. „La noi în familie nu se face așa!”, spunea apăsat. Vlad tăcea. Întotdeauna tăcea.

Într-o zi, după ce am venit obosită de la serviciu – lucrez ca educatoare la o grădiniță –, am găsit-o pe Ilinca plângând în camera ei. „Bunica a zis că nu știu să mă port ca o fată mare”, mi-a șoptit printre suspine. Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine. M-am dus la Vlad și i-am spus că trebuie să facem ceva. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o dau afară!

— Dar pe mine cine mă apără? Cine mă ascultă?

Nu mi-a răspuns. A ieșit din cameră și s-a dus la mama lui.

Au urmat luni de zile în care am încercat să vorbesc cu el, să-i explic că nu mai pot. Îmi era rușine să le spun prietenelor sau mamei mele cât de rău mă simt acasă. Toată lumea credea că avem o familie perfectă: doi copii frumoși, un apartament spațios, vacanțe la mare vara și la munte iarna. Nimeni nu vedea ce era între pereții casei noastre.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am auzit-o pe doamna Lidia vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-i cu fata asta! Parcă nu-i de-a noastră… Vlad e băiat bun, dar ea îl trage în jos. Dacă ar fi după mine, ar trebui să-și găsească una mai vrednică!

M-am simțit ca o străină în propria casă. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate nu sunt destul de bună pentru familia lor. Poate Vlad ar fi mai fericit fără mine.

Apoi au început certurile. Mici la început – despre cine spală vasele sau cine duce gunoiul – dar apoi tot mai dese și mai aprinse. Într-o noapte, după o ceartă urâtă cu Vlad, am ieșit din casă și am mers pe jos prin cartier până dimineața. M-am gândit la copii, la ce ar însemna să plec. M-am gândit la mine – la fata veselă care eram cândva și la femeia obosită și tristă care devenisem.

Într-o zi de duminică, când toată familia era adunată la masă, doamna Lidia a spus cu voce tare:

— Eu zic că dacă nu vă înțelegeți, mai bine vă despărțiți! Vlad merită liniște!

Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Vlad nu a zis nimic. Copiii s-au uitat speriați la mine. Atunci am știut că nu mai am nimic de pierdut.

Am început să caut un apartament mic pentru mine și copii. Am vorbit cu mama mea și i-am spus totul. A plâns cu mine la telefon și mi-a spus că mă susține orice aș decide.

Când i-am spus lui Vlad că vreau divorțul, a tăcut mult timp. Apoi a spus doar atât:

— Dacă asta vrei…

Nu m-a oprit. Nu a încercat să mă convingă să rămân. Poate nici el nu mai putea lupta cu mama lui sau poate nici nu-și dorea cu adevărat.

Au urmat luni grele: avocați, discuții despre custodie, mutatul din casa unde am crescut copiii. Ilinca și Rareș au plâns mult la început, dar încet-încet s-au obișnuit cu noul nostru apartament micuț din Militari. Am început să râdem din nou împreună, să gătim pizza sâmbătă seara și să ne uităm la filme vechi.

Doamna Lidia nu m-a sunat niciodată după divorț. Vlad vine uneori să-i vadă pe copii, dar între noi nu mai există nimic. Poate doar o liniște apăsătoare și multe întrebări fără răspuns.

Multe nopți mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea. Dar apoi îmi văd copiii zâmbind și știu că meritam mai mult decât să fiu o umbră în propria viață.

Oare câte femei trăiesc încă în tăcere sub greutatea așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?