Umbra Trădării: Povestea Mea din Casa Părăsită

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mai suport presiunea asta, nici pe tine, nici pe copilul ăsta!

Cuvintele lui Vlad au răsunat ca un ecou în încăperea rece, cu pereții scorojiți și ferestrele aburite. Era trecut de miezul nopții, iar fiul nostru, Andrei, dormea într-un colț, învelit cu o pătură subțire. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când îl vedeam atât de hotărât să plece. M-am ridicat încet de pe scaun, încercând să-mi adun gândurile.

— Vlad, te rog… Nu mă lăsa aici. Nu-l lăsa pe Andrei. Ce o să facem? Unde să mergem?

El a oftat adânc, evitându-mi privirea. Știam că nu mai e nimic de făcut. Ușa s-a trântit în urma lui și liniștea apăsătoare a casei m-a sufocat. Am rămas nemișcată câteva minute, apoi am început să plâng în hohote, încercând să nu-l trezesc pe Andrei.

Nu știu când am adormit. Dimineața m-a găsit cu ochii umflați de plâns și cu un gol imens în suflet. M-am uitat la Andrei – avea doar cinci ani și nu înțelegea nimic din ce se întâmplase. M-am ridicat și am început să fac ordine prin casă, încercând să-mi ocup mintea cu ceva. Am găsit o fotografie veche cu mine și Vlad, zâmbind la nunta noastră. Am rupt-o fără să clipesc.

Am crescut într-o familie strictă. Mama mea, Mariana, era profesoară de limba română și nu accepta greșeli sau abateri de la reguli. Tata, Ion, era contabil și vedea viața ca pe o listă de sarcini bifate. Când am spus că vreau să dau la Litere, mama a fost încântată – dar nu pentru că mă susținea, ci pentru că putea să se laude cu mine la colegele ei. Totul trebuia să fie perfect: notele mele, hainele mele, prietenii mei.

Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, mi s-a părut un bărbat liber, rebel, exact opusul părinților mei. M-am agățat de el ca de o promisiune de evadare. Ne-am mutat împreună imediat după absolvire și ne-am căsătorit repede, fără să-i consultăm pe ai mei. Dar libertatea pe care o visam s-a transformat într-o altă formă de control: Vlad era gelos, impulsiv și mereu nemulțumit.

După ce s-a născut Andrei, lucrurile s-au înrăutățit. Vlad lucra din ce în ce mai puțin și bea din ce în ce mai mult. Eu am renunțat la orice vis profesional ca să am grijă de copil și de casă. Părinții mei au rupt legătura cu mine când au aflat că Vlad are datorii la jocuri de noroc. Eram singură.

În casa asta dărăpănată am ajuns după ce ne-au evacuat din apartamentul nostru pentru neplata chiriei. Era moștenirea unei mătuși uitate, la marginea orașului, cu pereți umezi și acoperiș găurit. Dar era tot ce aveam.

În zilele care au urmat plecării lui Vlad, am simțit cum mă prăbușesc încet-încet. Nu aveam bani nici măcar pentru pâine. Am încercat să-i sun pe ai mei, dar mama mi-a răspuns sec:

— Ți-ai ales singură soarta, Irina. Acum descurcă-te!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la Andrei cum desenează cu un creion tocit pe o bucată de carton găsită prin casă.

— Mami, când vine tati acasă?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Nu știu, puiule… Poate curând.

Într-o seară, după ce Andrei a adormit flămând pentru a doua zi la rând, am ieșit afară și am urlat cât m-au ținut plămânii. Am simțit că nu mai pot. Că nu mai vreau să trăiesc așa.

A doua zi dimineață am decis că trebuie să fac ceva. Am mers la primărie și am cerut ajutor social. Doamna de acolo m-a privit cu milă:

— Sunt multe ca dumneavoastră… Dar trebuie să aveți răbdare cu dosarul.

Am ieșit plângând din birou. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Viorica.

— Ce-ai pățit, mamă?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:

— Nu ești singură! Hai la mine diseară să mănânci ceva cald cu copilul.

Gestul ei m-a făcut să realizez că încă există oameni buni pe lume. Cu timpul, tanti Viorica m-a ajutat să găsesc un loc de muncă la magazinul alimentar din cartier. Nu era mult – dar era un început.

Au trecut luni până când Vlad a reapărut într-o zi la ușa casei noastre. Era slab, neras și cu ochii roșii.

— Irina… Am greșit… Te rog… Lasă-mă să mă întorc…

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că nu mai depind de el. Că pot spune „nu”.

— Vlad, nu mai avem nevoie de tine ca să supraviețuim. Poate niciodată nu am avut.

A plecat fără să spună nimic.

Astăzi încă locuiesc în aceeași casă veche cu Andrei. Încerc să repar ce pot și să-i ofer copilului meu dragoste și siguranță – lucruri pe care eu nu le-am avut niciodată cu adevărat.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să spun „nu” mai devreme? Dacă aș fi ales alt drum? Dar poate că tocmai suferința asta m-a făcut cine sunt azi.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum găsești puterea să te ridici când toți te-au abandonat?