Umbra unei alegeri: Mărturisirea Anei

— Ana, iar ai uitat să iei pâine! Vocea lui Radu răsună tăios din hol, în timp ce eu stau la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești reci de cafea. Mă uit la el, la chipul lui obosit, la ochii care nu mă mai privesc de mult timp cu adevărat. Îmi vine să-i spun că nu pâinea lipsește din casa asta, ci noi doi. Dar tac. Tac de ani de zile.

În seara aceea, totul a început ca o simplă ieșire la restaurant cu colegii de la birou. Nu aveam chef, dar am mers. Poate pentru că simțeam că mă sufoc în rutina zilnică, poate pentru că voiam să-mi amintesc cine sunt. La masă, lângă mine s-a așezat Vlad — noul nostru coleg de la contabilitate. Avea un zâmbet cald și o privire care nu trecea prin mine, ci se oprea asupra mea, ca și cum ar fi vrut să mă descopere.

— Ana, tu ce-ți dorești cu adevărat? m-a întrebat el, în timp ce ceilalți râdeau la glumele șefului.

M-am blocat. Nimeni nu mă mai întrebase asta de ani de zile. Nici măcar eu.

— Nu știu… am șoptit. Poate să nu mai simt că trăiesc pe pilot automat.

Vlad a zâmbit trist și mi-a atins mâna. Un gest simplu, dar pentru mine a fost ca o gură de aer după prea mult timp sub apă.

Seara s-a terminat târziu. Am ieșit împreună din restaurant și, fără să-mi dau seama cum, ne-am trezit plimbându-ne prin centrul vechi al Bucureștiului. Am vorbit despre copilărie, despre visele pe care le-am îngropat sub facturi și responsabilități. Când m-a sărutat, n-am protestat. Am simțit că trăiesc din nou, chiar dacă doar pentru o clipă.

A doua zi dimineață, m-am trezit lângă Radu. El dormea liniștit, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. M-am uitat la el și m-am întrebat: când am ajuns să fim doar doi străini care împart aceeași casă?

Nu am avut curajul să-i spun nimic. Am mers la serviciu ca de obicei, am gătit cina, am spălat vasele. Dar ceva în mine se schimbase iremediabil. Mă simțeam vinovată, dar și vie. Pentru prima dată după mult timp, cineva mă văzuse cu adevărat.

În zilele care au urmat, Vlad mi-a trimis mesaje. „Mi-e dor de tine.” „Aș vrea să te văd.” Am încercat să-l evit, dar gândul la el nu-mi dădea pace. În același timp, Radu era tot mai absent. Venea târziu acasă, mânca în tăcere și se uita la televizor până adormea pe canapea.

Într-o seară, am încercat să deschid o discuție:

— Radu, tu ești fericit cu mine?

A ridicat din umeri fără să mă privească:

— Ce întrebare e asta? Avem casă, avem serviciu… Ce-ți mai trebuie?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam lucruri materiale. Voiam să simt că mai contez pentru el.

În weekend am mers la mama mea la Ploiești. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Ana, tu nu mai ești tu. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat adânc:

— Știi că nu te judec. Dar trebuie să alegi: vrei să lupți pentru căsnicia ta sau vrei să fii fericită cu adevărat?

Nu știam răspunsul. M-am întors acasă mai confuză ca niciodată.

Într-o zi, Radu a găsit un mesaj de la Vlad pe telefonul meu. A venit la mine cu ochii injectați:

— Cine e Vlad? Ce se întâmplă?

Am simțit că mi se prăbușește lumea.

— Radu… am greșit. M-am simțit singură…

A izbucnit:

— Singură? Cum poți spune asta? Eu muncesc pentru noi! Tot ce fac e pentru tine!

— Dar eu nu mai exist pentru tine! am strigat printre lacrimi.

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată. Radu a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, privind la verigheta de pe deget.

Au trecut zile în care n-am vorbit deloc. Seara stăteam pe canapea și ascultam ticăitul ceasului. M-am întrebat dacă merită să salvez ceva ce poate era deja mort de mult timp.

Vlad m-a sunat:

— Ana, nu vreau să te pierd… Dar nici nu vreau să fiu motivul destrămării familiei tale.

Am realizat atunci că nu pot fugi de responsabilitate. Mi-am făcut curaj și am vorbit din nou cu Radu.

— Putem încerca să reparăm ceva? Sau e prea târziu?

El s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp:

— Nu știu… Dar vreau să încercăm.

Am început terapia de cuplu. Nu a fost ușor — au ieșit la suprafață toate frustrările și durerile ascunse sub preș ani la rând. Au fost momente când am vrut să renunțăm amândoi.

Dar am descoperit că nu eram singura care se simțea invizibilă; și Radu avea propriile lui temeri și neîmpliniri.

Astăzi încă suntem împreună, dar nimic nu mai e ca înainte. Poate că nici nu trebuie să fie. Încercăm să ne redescoperim, să ne ascultăm cu adevărat.

Mă întreb uneori: dacă n-aș fi greșit, aș fi avut curajul să spun ce simt? Câte familii trăiesc în tăcere aceeași singurătate? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?