Umbra unei trădări: Întâlnirea cu trecutul soțului meu

— Nu-mi spune că ai uitat să iei lapte, Radu! am strigat din bucătărie, cu vocea tremurândă de oboseală și nervi. Era trecut de ora opt seara, ploua mărunt, iar copiii deja se certau pe telecomandă. Radu a intrat pe ușă, ud leoarcă, cu privirea pierdută. A lăsat sacoșa pe masă și a oftat.

— Nu, n-am uitat, a zis el, evitându-mi privirea.

Atunci am văzut mesajul pe telefonul lui, care a vibrat pe masă: „Mi-e dor de tine. Să nu uiți de mâine.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am luat telefonul, fără să mă gândesc, și am citit conversația. Erau mesaje de luni de zile, cu promisiuni, cuvinte dulci, întâlniri pe ascuns. Numele ei era Irina. Nu știam cine e, dar fiecare cuvânt îmi sfâșia inima.

— Cine e Irina? am întrebat, cu vocea spartă.

Radu a încremenit. S-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă. A încercat să spună ceva, dar cuvintele nu-i ieșeau. Copiii au tăcut brusc, simțind tensiunea din aer. În seara aceea, lumea mea s-a prăbușit. Am plâns până târziu, în baie, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă nimeni. Radu a dormit pe canapea. A doua zi, a încercat să-mi explice, să-mi promită că s-a terminat, că a fost doar o greșeală. Dar eu nu mai eram aceeași. Încrederea mea se spulberase.

Au trecut ani de atunci. Am rămas împreună, pentru copii, pentru că nu știam cum să trăiesc altfel. Am încercat să iert, să uit, să reconstruiesc ceva din ruinele căsniciei noastre. Dar rana a rămas acolo, ascunsă, ca o durere surdă care nu mă lăsa să respir în unele nopți. Radu s-a schimbat, a devenit mai atent, mai prezent. Dar eu nu mai puteam să-l privesc la fel.

Într-o zi de toamnă, la ședința cu părinții de la școala fiului meu, am văzut-o. O femeie înaltă, cu părul castaniu, îmbrăcată elegant, care zâmbea larg și vorbea cu toată lumea. Când privirile ni s-au întâlnit, am știut imediat cine e. Irina. Mi s-a făcut rău. Am vrut să fug, dar picioarele nu mă ascultau. Ea s-a apropiat, cu un zâmbet politicos.

— Bună, sunt Irina, mama lui Vlad. Cred că băieții noștri sunt colegi.

Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet. Nu știa cine sunt? Sau se preface? M-am simțit mică, umilită, furioasă. Am plecat acasă cu inima grea, cu gândurile răvășite. În seara aceea, l-am întrebat pe Radu dacă știa că Irina are copil la aceeași școală cu al nostru. A încremenit din nou. Am văzut frica în ochii lui.

— Nu am mai vorbit cu ea de atunci, a spus încet. Te rog să mă crezi.

Dar nu mai era vorba de el. Era vorba de mine, de rana mea, de faptul că nu reușeam să mă vindec. În fiecare zi, la școală, o vedeam pe Irina. Odată, am surprins-o uitându-se la mine cu o privire tristă. Într-o pauză, m-a abordat din nou.

— Știu cine ești, a spus ea, cu voce joasă. Îmi pare rău. N-am vrut să distrug nimic. Eram singură, rănită… Nu vreau să mă justific. Dar vreau să știi că am regretat mereu.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am vrut să țip, să o lovesc, să-i spun cât de mult m-a durut. Dar am rămas tăcută. Ce rost avea? Nimic nu putea schimba trecutul. Am plecat fără să-i răspund.

Seara, m-am uitat la Radu, care adormise pe canapea, obosit după o zi lungă la serviciu. M-am întrebat dacă îl mai iubesc sau doar mă agăț de amintirea unei iubiri care nu mai există. Copiii dormeau liniștiți, fără să știe cât de fragilă e lumea lor. M-am simțit singură, mai singură ca niciodată.

Au trecut luni. Am început să merg la terapie. Să vorbesc despre durere, despre furie, despre neputință. Am învățat să respir din nou, să mă uit în oglindă fără să mă disprețuiesc. Dar rana e tot acolo. Poate nu se va vindeca niciodată. Poate că iertarea nu înseamnă uitare, ci doar acceptarea faptului că viața nu e niciodată așa cum ne-o imaginăm.

Uneori mă întreb: dacă aș fi plecat atunci, aș fi fost mai fericită? Sau doar aș fi purtat aceeași rană, dar în altă casă, cu altă singurătate? Ce înseamnă, de fapt, să ierți? Și cât de mult putem duce înainte să ne pierdem pe noi înșine?

Poate că nu există răspunsuri. Dar știu sigur că nu sunt singura care a trecut prin asta. Voi ce ați fi făcut în locul meu?