Umbra unei trădări: Povestea unei iubiri care s-a frânt în tăcere

— Nu vreau să te rănesc, dar cred că ar trebui să știi, îmi șoptește Irina, vecina de la doi, cu ochii plecați și vocea tremurândă.

Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund neliniștea. E târziu, iar Mihai încă nu a venit acasă. Îmi spun că e doar o altă seară obișnuită, că iar a rămas peste program la birou. Dar privirea Irinei mă arde. Simt cum ceva se rupe în mine înainte să aud adevărul.

— L-am văzut pe Mihai… nu era singur. Era cu o femeie, la cafeneaua de lângă parc. Erau apropiați, râdeau… păreau fericiți.

Cuvintele ei cad ca niște pietre grele peste sufletul meu. Îmi amintesc de toate serile în care am stat singură la masă, cu ciorba aburindă și lumina slabă a becului de deasupra. Îmi amintesc cum îi trimiteam mesaje: „Ai grijă de tine”, „Să nu uiți să mănânci”. El răspundea mereu scurt: „Sunt bine. Vin târziu.”

M-am ridicat încet de pe scaun, simțind cum picioarele mi se înmoaie. Irina mă privea cu milă, dar nu voiam mila nimănui. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

În acea noapte nu am dormit. Am stat pe marginea patului, privind la poza noastră de la nuntă. Eram tineri, plini de speranță. Îmi promitea atunci că va fi mereu lângă mine, că vom îmbătrâni împreună. Ce s-a întâmplat cu noi?

A doua zi dimineață, Mihai a intrat pe ușă cu pași grăbiți, mirosind a parfum străin și a vin ieftin. S-a uitat la mine și a zâmbit forțat.

— Am avut mult de lucru… Știi cum e perioada asta, deadline-uri peste deadline-uri…

Nu am spus nimic. L-am privit doar, încercând să găsesc în ochii lui bărbatul pe care l-am iubit. Dar acolo era doar un străin.

— Tu chiar crezi că sunt proastă? am izbucnit brusc, vocea mea răsunând ca un ecou în bucătăria mică.

Mihai s-a oprit din mișcările lui mecanice și m-a privit uimit.

— Ce vrei să spui?

— Știu totul, Mihai! Știu despre ea! Despre serile petrecute împreună la cafenea, despre minciunile tale!

A tăcut. Pentru prima dată după mulți ani, a tăcut cu adevărat. Nu a mai avut nicio scuză pregătită, niciun zâmbet fals. Doar liniște.

— Nu e ceea ce crezi… a început el, dar vocea îi tremura.

— Atunci ce e? Spune-mi tu!

A oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din fața mea.

— M-am simțit singur… Tu erai mereu preocupată de casă, de copii… Parcă nu mai eram noi doi. Ea m-a ascultat, m-a făcut să mă simt din nou important…

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Ani întregi am pus familia pe primul loc, am muncit cot la cot cu el ca să avem o casă, să nu le lipsească nimic copiilor. Am renunțat la visele mele pentru noi. Și acum? Acum eram doar o femeie obosită, înșelată și trădată.

— Și eu m-am simțit singură, Mihai! Dar nu am fugit în brațele altcuiva! am strigat printre lacrimi.

Copiii au intrat în bucătărie speriați de țipetele noastre. Maria, fata noastră cea mică, s-a agățat de fusta mea plângând.

— Mami, ce se întâmplă?

Am luat-o în brațe și am încercat să-i șterg lacrimile.

— Nimic, iubita mea… Nimic…

Dar știa și ea că nu era nimic. În casa noastră plutea o tăcere apăsătoare, o tristețe care ne sufoca pe toți.

Zilele au trecut greu. Mihai încerca să se apropie de mine, să repare ceva ce era deja frânt. Îmi aducea flori, gătea cina uneori, mă întreba dacă vreau să ieșim la plimbare. Dar nu mai puteam avea încredere în el. Fiecare gest al lui mi se părea fals, fiecare cuvânt o nouă minciună.

Mama mea a venit într-o zi la noi și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu poți să-l ierți? m-a întrebat ea cu blândețe.

— Cum să-l iert? Cum să uit tot ce a făcut?

— Știi că și tatăl tău a greșit cândva… Dar eu am ales să rămân pentru voi, pentru familie. Poate și tu ar trebui să te gândești la asta…

Am simțit cum mă sufoc sub povara așteptărilor celorlalți. Toată lumea voia să iert, să uit, să merg mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar eu? Eu cine eram acum?

Într-o seară am ieșit singură pe bancă în fața blocului. Am privit cerul plin de stele și mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt fără Mihai. Toată viața mea s-a învârtit în jurul lui și al copiilor. Dar eu? Ce-mi doresc eu?

Câteva zile mai târziu i-am spus lui Mihai că vreau o pauză. S-a uitat la mine speriat.

— Nu poți să faci asta! Suntem o familie!

— O familie se bazează pe încredere, Mihai… Iar tu ai distrus-o.

Am plecat la sora mea din Ploiești pentru câteva săptămâni. Acolo am început să mă regăsesc puțin câte puțin. Am citit cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi ani întregi, am ieșit la plimbare prin parc fără grija cinei sau a temelor copiilor. Am început chiar să pictez din nou — pasiunea mea din tinerețe.

Mihai mi-a scris zilnic mesaje lungi despre cât îi lipsesc eu și copiii, despre cât regretă totul. Dar nu i-am răspuns imediat. Aveam nevoie să știu dacă pot trăi și fără el.

Când m-am întors acasă după o lună, copiii au alergat spre mine bucuroși. Mihai era acolo, cu ochii roșii de nesomn.

— Te rog… Hai să încercăm din nou…

L-am privit îndelung și i-am spus:

— Putem încerca… dar va fi greu. Trebuie să reconstruim totul de la zero.

Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iert cu adevărat sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăruri.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi aleg să tacă și să înghită lacrimile doar pentru „binele familiei”? Cât valorează liniștea sufletului nostru?